Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Happy Birthday to Me!

… and may all my dreams and wishes come true.

timelineAnul acesta m-am pomenit, încă de la începutul lui, fără dorinţe. Aşa, dintr-o dată, am realizat, nu că nu mi-ar mai trebui nimic, sau că mi-aş fi bifat toate targetele, dar că nu mai simt nevoia să mi le ordonez, fie şi mental, pe o listă de priorităţi.
Mi-aduc aminte că şampania, cu toate bulele ei (plus artificiile şi uralele cu care speram să-i băgăm Anului Nou minţile în cap, să nu se pună cu noi ca şi anteriorul) reuşiseră să mă euforizeze suficient cât să nu-mi mai pese de nimic. Totuşi m-am străduit să găsesc o dorinţă, să marchez şi eu începutul lui 2014 într-un mod tradiţional. Până la urmă mi-am pus una, cea mai aberantă dintre toate, pe principiul Pălărierului Nebun (care mai nou mă însoţeşte peste tot, ca un prieten imaginar): un lucru devine imposibil, dacă tu crezi asta despre el. Ar fi frumos să fie adevărat şi reversul, dar mă tem că n-ar fi decât un joc de cuvinte menit să te ameţească de cap, ca şi şampania. Sau poate că nu…
Eu am fost mare parte din viaţa mea un fel de Schedule Woman. Cred că de pe la cinci ani am ştiut exact ce vreau să fiu şi credeam că voi şti şi cum.
Am oroare de bilanţuri, dar dacă mă uit, totuşi, în urmă realizez că de împlinit s-au împlinit exact acele lucruri de care am fost atât de sigură, încât nu mi-am pierdut foarte mult timp sau energie să le planific. Cele pe care le-am trăit pur şi simplu. Sau, mai bine zis, am trăit cu ele, nu le-am programat, nu le-am amânat, nu le-am dat termene.
Am constatat de multe ori că cei care sunt foarte stricţi în legătură cu planul lor de viaţă sfârşesc în frustrare. Frumuseţea vieţii stă în neprevăzut, iar a te ţine cu dinţii doar de ceea ce crezi tu că ar fi mai rezonabil, refuzând să accepți orice provocare, de teamă că vei ieşi din cercul tău strâmt şi te vei dizolva într-o lume mare, că-ţi vei pierde controlul şi direcţia, mi se pare acum o prostie.
În continuare, ştiu exact ce-mi doresc să fiu. Cred că ştiu şi cum.
Pălărierul Nebun îmi şopteşte că trebuie început de undeva, de preferat de la capătul drumului, apoi tot ce mai ai de făcut este să continui să mergi pe drumul acela. Şi să nu te opreşti până nu se gată. Cel mai de bun simţ sfat pe care ţi-l poate da cineva. Sună nebunesc, dar tot el spune şi că pentru un strop de nebunie ar trebui să fim recunoscători, fiindcă asta ne face speciali.
A-ţi imagina măcar un lucru imposibil, la ceas aniversar, de sărbătoare, sau ca un exerciţiu de gimnastică a minţii, înainte de micul dejun, presupune să-ţi iei un moment de răgaz şi să priveşti cu mai mare atenţie în tine şi în jurul tău. Şi să te întrebi: oare chiar sunt nebun că-mi doresc asta?
Ştiu, dar nu pot, din superstiţie, să spun care a fost dorinţa mea când am suflat în lumânările de pe tort, cu două zile-n urmă. Ce pot să spun este că n-a fost o dorinţă cu termen de expirare, nici la sfârşitul anului calendaristic, nici până la următoarea aniversare. Nici nu-i genul de dorinţă care să se materializeze dintr-o dată. Se împlineşte cu încetul, pas cu pas, zi de zi. Şi mă împlineşte şi pe mine. Şi mai cred că dacă aş sta să mă potrivesc unui sistem consacrat de evaluare a şanselor de izbandă, sau a gradului de satisfacţie pe care mi-l poate aduce împlinirea ei, în accepţia generală a cuvântului “satisfacţie”, şi mai nebunească mi s-ar părea dorinţa, şi mai imposibilă.
De ce-ar trebui să ne măsurăm visele şi aspiraţiile după alte criterii decât cele personale, nu ştiu. Dar mulţi dintre noi asta fac. Am făcut-o şi eu.
Chiar dacă lucrurile pot părea uneori lesne de realizat, apoi să se complice pe parcurs, ar fi păcat să renunţăm, fără ca măcar să încercăm. Întotdeauna mai există o șansă, ca ele să se dovedescă chiar şi mai uşor de împlinit decât păreau la început, înainte de a ne sufleca mânecile şi de a ne apuca de treabă.
Fiindcă, timp, poate că mai avem, poate că nu. Nu trăim veşnic, iar veşnicia, în unele cazuri, poate dura şi-o secundă. Depinde la ce capăt de drum te afli şi ce (sau pe cine) aştepţi.

Categories
Blog

    3 comments already | Leave your own comment

  1. 6/26/2014 | 5:35 pm Permalink

    La multi ani frumosi si fericiti, Marilena!
    M-am bucurat sa vad ca ai blog nou. Nu stiam unde ai “disparut”. Sper sa-ti mearga bine si sa ti se implineasca toate dorintele, rostite sau nerostite.

    Respond to this comment

  2. Marilena, îţi voi curma starea naturală de superstiţioasă şi voi dezvălui eu ce-ţi doreşti la ceas de aniversare: o primă carte scrisă cât mai curând, pentru a deschide drumul firesc curgător al celorlalte induse de succesul primeia(!).
    Dacă am spus-o eu în locul tău, atunci se va îndeplini, fără termene şi temeri.

    Respond to this comment

  3. 6/25/2014 | 3:43 pm Permalink

    Frumos bilant al unei aniversari asteptate! :)
    “Pana se gata” merita sa privim doar inainte, iar amintirilor si, uneori, neimplinirilor sa le dam doar ragazul unor scurte si nesemnificative perioade din timpul ce-l mai avem la dispozitie. Cu atat mai mult stiind ca ele raman traite, exact asa cum s-au intamplat.
    Fie ca dorinta ta, cea nespusa, sa fie implinita, la ceas menit, asa cum ti-ai dorit!
    La multi ani, Marilena!

    Respond to this comment

  4. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>