Al treilea act

Am vrut sa fiu artista… canta Olimpia Panciu, cand eram eu foarte mica. Si eu, dupa ea.
Mai tarziu au venit cei 4 ABBA cu Thank you for the music si ciuleam urechea sa prind versul acela mi-nu-nat, in care Agnetha, idolul meu dintotdeauna si de pretutindeni, marturisea cu emotie:
I was a dancer before i could walk,
I began to sing long before i could talk….
Si-am continuat sa visez, pana am descoperit teatrul si m-am indragostit iremediabil. Si-am vrut sa fiu si actrita, o vreme.
Mai cu seama actrita am vrut sa fiu, dar nu ca sa ma joc, nu am privit si nu am inteles niciodata arta actorului ca pe o joaca de oameni mari, de-a oamenii mari. Nici ca pe o meserie, de fapt. Nu stiu ce e actoria, e o alta lume, e o poarta, e o scena, e mult praf si intuneric, umbre si lumini capricioase care nu dezvaluie niciodata tot, asa incat poti sa fii si inger si demon, si rege si supus, si faun si muritor, si tanar si batran, chiar daca porti pe umeri o mantie ciuruita de molii, pe frunte o coroana de carton, iar portile regatului nu sunt decat niste gauri negre, dincolo de care stau ascunsi papusarii, masinistii, sforile si scripetii care lasa si trag cortina la finalul fiecarui act.
As fi putut juca o data, o singura data si un singur rol, intr-o singura seara. Trei acte, nu mai mult.
Si doar un personaj. Un personaj la care am visat toata viata mea si cum sa fie, si cum sa se miste, si cum sa vorbeasca, ale carui replici le-am repetat si iar repetat pana le-am invatat pe de rost, si le stiam, as fi putut sa le recit si cu ochii inchisi…
As fi impanzit scena cu decoruri de mucava, printre care m-as fi invartit gratios, eu, singura, in bataia unicului reflector, care m-ar fi urmarit cu ochiul lui ciclopic peste tot si m-ar fi orbit, sa nu vad sala, sa nu am emotii, sa nu ma incurc, sa nu-mi pese de cei care nu aplauda, nu rad si nu plang odata cu mine, sa nu-i vad pe cei care pleaca inainte de ultima cortina, sa nu prinda aglomerat la garderoba, nici programul facut evantai, in care scrie despre mine si despre rolul meu – cele mai bune cronici – nu-l iau cu ei, il scapa pe jos si il imping cu varful pantofului sub scaun, de unde il va culege si-l va face faras femeia care strange gunoiul…
Nici macar n-as fi stiut de ei ca exista, nu mi-ar fi pasat, fiindca eu n-as fi jucat pentru sala, pentru spectatori.  Faci asta atunci cand joci o stagiune intreaga, mai multe stagiuni, dar un spectacol, unul singur,  ala il joci pentru tine, e unica ta sansa sa nu te uite lumea, ca oricum,  cand vei cobori pe la arlechin si vei pasi in strada pe trotuar, o sa te inghita multimea ca o masinarie infernala, si-o sa te mestece si-o sa te mistuie, daca n-o sa te scuipe si n-o sa te calce in picioare…
Si cum as mai fi stiut eu sa iubesc… Exact asa cum se iubeste atunci cand se intampla totul asa cum a fost scris, asa cum ti-ai scris tu, cum ai invatat de la maestrii scenei, pe care i-ai urmarit nemiscat, inmarmurit, intepenit in scaunul tau de etern spectator al fericirii altora.  N-am vazut niciodata un sarut mai perfect , ca al actorilor in actul trei, cand incep sentimentele sa se clarifice…
As fi cerut expres, as fi dat indicatii sa se lase cortina incetul cu incetul, sa nu cada ca o ghilotina peste mine, sa nu dispar asa, dintr-o data, sa am timp sa-mi spun toate replicile, sa-mi spun monologul final – partea cea mai bine scrisa a piesei, cea mai inchegata. Daca in primele doua acte as fi fost nebuna, as fi cantat si as fi dansat ca o zanateca, as fi recitat si as fi declamat cu patos, inflacarat, cu emfaza,  la final m-as fi tras pe marginea, pe buza scenei, dreapta, nemiscata, cu mainile la piept si mi-as fi soptit toate cuvintele, apoi mi-as fi luat mainile din dreptul inimii si toate vorbele mele ar fi fost acolo, in causul palmelor, zbatandu-se ca niste pasari speriate, carora le-as fi dat drumul sa zboare intr-un gest magnific, un gest pe care doar o mare actrita il poate face, si-l poate permite fara sa para ridicola, exagerata, excesiv de dramatica…
Apoi as fi murit, as fi murit simbolic, in picioare, cum as fi jucat dealtfel toata piesa, de la un capat la celalalt al ei nu m-as fi asezat o clipa, as fi jucat pe o scena larga, pe cea mai mare scena care s-a vazut vreodata.  E greu sa umpli un spatiu atat de vast, atunci cand nu-l imparti cu nimeni, dar ce sentiment de libertate, de volnicie, cand poti sa te dezlantui, sa te descatusezi fara teama ca te-ai putea izbi de pereti, ca ti-ai putea zdrobi aripile inainte sa apuci sa te ridici de la pamant intr-o parere de zbor…
Ar trebui sa invatam cu totii de la actori, cum se moare…
Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!
As fi putut fi o actrita superba, daca as fi avut curajul sa ma sui pe scena si sa uit toate replicile scrise de altii, sa imi joc piesa mea, pe-o singura carte, intr-o singura seara.  Trei acte, nici nu e nevoie de mai mult, daca nu reusesti sa convingi in trei acte, atunci mai bine te lasi de meserie, asta daca o poti numi “meserie”, ca-i mai degraba un dat, e o soarta, e un dor care, neimplinit, nu-ti va da pace toata viata.  Exact, acea unica si singura viata pe care n-o stim nici trai, nici juca, doar o purtam in carca,  asa cum isi poarta cosmonautii, ori scafandrii, butelia cu oxigen. Si cand obosim o dam jos si murim, crapam inestetic, intepeniti si-n moarte – ca si in viata, cu mainile incrucisate pe piept.
Dumnezeule mare, cat de mult mi-as fi dorit sa fiu actrita…
Dar eu m-am apucat de scris si inca n-am terminat.  Trei acte, numai trei, dar atat de multe sunt de spus, ca nu-mi ajunge timpul, nu-mi ajunge hartia, nu-mi mai ajung noptile, nu-mi mai ajung visele…
Si-acum ma gandesc,  ce mult mi-ar placea de fapt sa scriu pentru ca altii sa citeasca, sa interpreteze, sa se regaseasca ori macar sa se inspire…
Privind spre  scena, sa-si duca mainile caus la piept  in dreptul inimii si sa si le umple cu vorbele mele, cu gandurile mele risipite in multime ca o ploaie de stele si fiecare sa prinda si sa duca acasa cu el, in lumea lui, o particica din lumea mea, din toate lumile imaginate de mine si in care n-am apucat sa joc…
Cred ca incep sa mi se clarifice sentimentele, cum spune Poetul. Exact acum, cand scriu de zor la al treilea act…

Sep 12, 2012