Forever young

Dacă există o sintagmă care mă scoate din sărite (și nu doar la cei vârstnici, și la cei din categoria mea de viață) este: “Tineretul din ziua de azi”, rostită nu cu admirație, nicidecum.

De parcă tinerețea ar fi pentru umanitate un fel de lenjerie schimbată zilnic, odată cu dușul de seară (sau de dimineață). Sau de parcă vremea tinereții fiecăruia n-ar fi stat într-o antiteză maximă cu maturitatea altora, la fel de amnezici cum ne arătăm noi a fi acum.

Am dat “delete” propriei noastre superficialități juvenile și-am rămas în schimb cu ipocrizia. Pe-asta nu ne-o poate lua nimeni, nici măcar anii, mulți, puțini, pe care i-am trăit. Ipocrizia și autosuficiența.

De pildă, eu , în adolescență, credeam în oameni, în dragoste, în puterea mea de a schimba lucrurile, lumea, de a-i influența pe ceilalti (în bine, evident). Și, ce, dacă adolescenții de azi sunt un pic mai cinici și mai pragmatici, asta înseamnă că sunt mai răi decât am fost noi, la vârsta lor? Sau înseamnă că cinismul nostru, căpătat în lungul și durerosul proces de maturizare, le-a tăiat aripile înainte de a le crește suficient cât să-și închipuie că vor putea ajunge cu ele pe acoperișul lumii?

Schimbarea definitorie pe care mi-a adus-o mie maturitatea este aceea că în majoritatea timpului tac ceea ce gândesc. Dar asta nu mă face nici mai bună, nici mai tolerantă decât atunci când, cu inconștiența și indiferența la efectele produse, pe care mi-o dădeau anii neîncercați, eram pornită să împărtășesc lumii tot ce-mi trecea prin minte. Brutal și frust.

Nici acum n-am multe delicatețuri,  mă “delectez” singură cu ele și, cu un soi de masochism deprins dintr-o lungă experiență, îmi îndrept spre mine săgețile judecăților otrăvite de nesupunere și de neacceptare.

Nu știu dacă să mă bucure sau să mă întristeze constatarea că, în intimitatea mea cea mai adâncă, sufletească, am rămas un copil sau că felul meu de a mă raporta la cei din jur mai păstrează încă puternice amprente adolescentine. Că un roller coaster încă mă mai atrage ca un magnet și caut încă senzațiile tari pe care doar începuturile ți le pot oferi, deși alunec sinuos spre vârsta la care ar trebui să încep a mă arăta preocupată mai mult de finaluri.

Dar văd aceleași alternanțe și la cei tineri (și foarte tineri) din jurul meu, care uneori mă domină cu siguranța și cu felul tranșant în care știu să identifice și să puncteze o problemă, alteori fac dovada unei naivități în exces. Care se-ntâmplă să ia decizii surprinzător de mature, pentru ca alteori să o dea-n bară în chestiuni de nimic.

Probabil că nu ne schimbăm cu adevărat decât în felul exterior de a arăta și de a ne manifesta. În rest, nici cu cei de-o vârstă cu noi n-am fost identici, așa cum nu suntem (și cum am putea fi?) nici cu cei mai tineri decât noi.

Iar maturitatea și responsabilitatea pe care ni le asumăm “din oficiu”, odată cu anii din buletin, s-ar putea să nu ne “îmbrace” chiar în orice situație, și să ne mai crape pe la subsoară dacă ne umflăm prea tare în pene.

“Tineretul din ziua de azi” suntem și noi, camuflați sub o mască pungită și-un costum de carnaval cu cearcăne și burtă.

Dar asta încă se mai poate schimba, nu-i așa?