Cartile care ne-au facut oameni

M-am prins în leapșă, deși nu-mi place. La alergat n-am fost bună niciodată. Dar mi-am zis că o să fie ușor, o leapșă virtuală nu cere abilități de  atlet, doar îți pune mintea la contribuție.

“Numește 10 cărți” suna provocarea și am acceptat-o. Am făcut o listă sumară și evident nedreaptă, care spune câte ceva despre mine, totuși.

Unii au refuzat-o, pe motiv că “nu pot alege”, că “toate cărțile…”, că “fiecare în parte…”, că “e o prostie”. Normal că e greu să alegi și că lista e vie, se schimbă de la un moment la altul, în funcție și de starea de spirit. Normal că, obligat să te limitezi la doar câteva titluri și câțiva autori, vei nedreptăți alți o sută, o mie. Normal că fiecare în parte și-a avut rostul și rolul, și-a câștigat locul în inima și în topul preferințelor tale. Poate fi socotită și o prosteală (n-aș numi-o chiar “prostie”). Când te joci, nu ești serios, te copilărești. De-asta eu am început cu cărțile copilăriei, nu toate, dar cele pe care încă le mai citesc, răsfoiesc din când în când. Sau din care citez foarte des.
Cred că mi-am recitit lista de vreo zece ori până acum și tot de atâtea ori mi-a venit s-o șterg. Mi se pare naivă. Așa oi fi și eu?…

Am citit și listele altora. Și nu m-am putut stăpâni să nu constat și să nu mă mir de cei care și-au trecut în ele titluri și autori grei, dar nicio carte de basme, de povești, de aventuri și niciun autor pentru copii.

Cu ceva timp în urmă am citit o carte apărută la editura Humanitas, care se numește exact așa: “Cărțile care ne-au făcut oameni”, în care Dan C. Mihăilescu provoacă 19 personalități culturale din România de azi “să -și mărturisească revelațiile citirii fermecător-terapeutice”. Iar pentru ca suma să fie rotundă, răspunde și el însuși.

“Cine se aștepta să vadă 8 nume din 19 (Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Nicolae Boia, Livius Ciocârlie, H.-R. Patapievici, Andrei Cornea, Valeriu Stoica și Dan C. Mihăilescu) citind și citând cu voluptate “Insula Misterioasă”? Maaaare mister, de (psih)analizat intens pe viitor.

Ca și revenirea “Mușchetarilor” la Neagu Djuvara, Ioana Pârvulescu și Lucian Boia. [..] sau portanța lui Melville, cu “Moby Dick” la Ion Vianu, ca să nu mai zic de atașanta citare a “Legendelor Olimpului” (Alexandru Mitru) la Andrei Cornea, sunt tot atâtea provocări pitorești, prilejuri incitante de reflecție.” (Dan C. Mihăilescu, fragment din Prefață)

Cine se aștepta? Eu mă așteptam!

Dacă vorbim despre cărțile care ne-au făcut oameni, care ne-au format, mi se pare absolut firesc să începem cu cărțile copilăriei, cărțile cu care am debutat ca cititori, cele care ne-au deșteptat gustul, apetitul, foamea de lectură.

Un cititor împătimit nu va uita niciodată prima carte, prima pe care a silabisit-o singur, pe care a buchisit până a descifrat-o. Indiferent cât de modestă ar fi fost contribuția ei la formarea culturii unui neam, în devenirea lui personală a reprezentat o piatră de hotar. Prima piatră de hotar.

Dați-mi voie să nu am încredere în cei care își încep lista, orice listă, oricât de eliptică ar fi ea, cu o lectură filozofică. Nu poți ajunge să-l citești direct pe Kant, fără să-i fi citit mai întâi pe Ispirescu, pe Hauff, pe Andersen sau pe Grimm. Exemplele sunt aleatorii.

Le dau dreptate și celor care spun că toate cărțile i-au format, chiar și cele proaste. Nu există numai bun gust în literatură, în artă, indiferent de forma în care se manifestă, fie că este vorba despre arta de a scrie un roman sau despre arta culinară.

Și mi se pare evident că, și în ceea ce privește lectura, ultima dragoste este și cea mai mare și aproape că le eclipsează pe celelalte. Îi înțeleg foarte bine și pe cei care și-au început și sfârșit lista de cărți cu prima și ultima citite.

Lista mea nu spune foarte multe, nici despre mine, nici despre cultura sau inteligența mea. Spune în schimb câte ceva despre felul meu de a fi și de a privi lumea. Parcurgând-o, eu mă văd, cu ochii minții, la diferite vârste. Și chiar dacă nu-i pot atașa fiecărei etape un singur autor sau o singură carte, văd povestea vieții mele curgând prin ele, cum curge un șipot de munte printre pietrele de rău.

Andrei Pleșu mărturisea că “îl neliniștesc copiii care citesc Platon sau alte scrieri prea mari pentru vârsta lor.” Aproape tot atât cât cei care nu citesc deloc.

Pe mine mă neliniștesc listele și topurile în care nu și-au făcut loc nici măcar unul dintre autorii literaturii pentru copii, de toate vârstele și din toate timpurile.

Și mă întreb ce fel de oameni sunt cei care n-au fost niciodată copii, ori cei care nu-și mai amintesc, ori cei pentru care nu mai contează?