Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Baloane de sapun

baloane de sapunNe temem foarte tare să nu ne ratăm și avem impresia că trebuie să tragem tare pentru asta, să muncim până ne sar capacele, “să facem carieră”. Mamă, ce tare mă scoate din sărite expresia asta demonetizată! (Sau demonizată, nu știu). Eu cred că o carieră înseamnă să faci gaură-n cer, să vii cu ceva nemaivăzut și nemaiauzit în domeniul în care cu onor activezi, în profesia ta, aia care te-a ales ea pe tine, nu cea pe care ai ales-o tu, fiindcă era la modă sau “se cerea” pe piața muncii (altă expresie dătătoare de draci).

Dacă ai reușit să te cațeri într-o funcție nu înseamnă că ai făcut carieră. Nu înseamnă decât că ești un carierist. Englezii numesc cuvintele astea șmechere, care te duc cu gândul la cu totul altceva decât exprimă ele în realitate, “falls friends”. Nu-s prietenoase decât cu cei care vor ei să se amăgească, pentru ceilalți sunt false, așa cum sună, așa și sunt.

Și nu-i nicio rușine să nu faci gaură în cer, rușine e să faci umbră pământului degeaba. Rușine e să nu muncești. Sau să-ți bați joc de munca ta, să-ți pută că trebuie s-o iei de jos, ori să muncești atât cât crezi tu că “merită”, pentru banii pe care-i câștigi. Un profesionist nu-și bate joc de munca lui, indiferent că o face pe bani mulți, puțini, sau fără plată.

De ratarea socială ne temem cel mai tare. Creștem cu credința că o carte pompoasă de vizită o să ne deschidă toate ușile. Dacă nu ea, măcar relațiile.
Mor când aud folosindu-se în jurul meu expresia “de familie buna”, în loc de “de bani gata”.
- Ai auzit de cutare? Și ce familie bună, iar el a ajuns în pușcarie. Anturajul l-a stricat, că altfel a primit cea mai bună educație.
Nu, zău? Să știi să-ți alegi anturajul nu face parte din educație? Discernământul, ce e bine, ce e rău, nu se învață în familie? Și familia care își lasă copilul la cheremul unui anturaj dubios, e “bună”?

Există o groază de feluri în care te poți rata, nu doar în profesie, carieră, ori pe scara socială. De fapt, adevărata ratare, cea cum scrie la carte, e un cumul de mici ratări, de care nu luăm la cunoștință decât atunci când încep să aglutineze între ele. Brusc, ne trezim cu ditamai cocoașa în spate.

Dincolo de profesia mea, pe care mi-am făcut-o corect, chiar dacă nu din vocație, și de pasiunile mele, cărora m-am dedicat fără să-mi propun să le transform neapărat în aur, teama mea cea mai mare de adult a fost să nu mă ratez că părinte. Și era să mă ratez ca soție.

Am trăit multă vreme în plin basm cu lupul, capra și varza, care trebuiesc trecute de pe un mal pe altul, peste o apă, într-o luntre îngustă. Treci cu lupul, capra nesupravegheată o să mănânce varza. Te duci cu varza, lupul o să halească capra. Bun, iei capra și pe moment crezi că ai rezolvat problema (doar dacă lupul n-o fi cumva vegetarian. Nu e. Răsufli ușurat). De fapt, n-ai făcut decât să muți problema pe malul celălalt. O iei de la capăt: te-ntorci după capră? Nu, că papă varza. După lup? Nu, că omoară capra.
Bineînțeles că o soluție există, dar cât timp ți-a luat, și s-o găsești și s-o pui în aplicare?

Mi-am schimbat odată locul de muncă, fiindcă eram răsplătită cu prime care mi se ofereau sub jurământ de tăcere. Ieșeam din biroul contabilei ca un pisic care a lins pe furiș spuma de la laptele din oală și i-a rămas smântâna pe mustăți. Mi-era pur și simplu rușine de colegii mei, care munceau și ei, cot la cot cu mine, dar care nu-și permiteau să rămână la firmă peste orele de program, fiindcă aveau copii pe care trebuiau să-i recupereze de la creșă, de la grădiniță, sau cărora să le verifice temele pentru acasă. Eu știam când vin, de plecat nu-mi păsa prea tare că plec la ora stabilită prin contract, sau că mai rămân o oră-două în plus. Habar nu aveam care e diferența între salariul brut și salariul net, între avans și lichidare sau câți bani mi s-ar cuveni de drept pentru orele suplimentare. Eram dispusă să învăț și să fac orice și în locul oricui. Nu mă preocupa fișa postului, nici a mea, nici a altora. Plecam în concediu în extrasezon, fiindcă înțelegeam că alții sunt legați de vacanțele școlare ale copiilor. Meritam recompensele materiale, dar nu puteam găsi justificare pentru faptul că ele nu erau acordate și celorlalți. Așa că am renunțat la ele de bunăvoie.

Drumurile “la ai mei”, “ai tăi”, “ai noștri” se transformau în adevărate tururi de forță: mă simțeam obligată să-i vizitez pe toți, ca să nu se supere. La mine acasă era un du-te – vino de prieteni, de neamuri, continuu, dacă aveam alte planuri renunțam sau mi le schimbam din mers. Nu conta că locuința era cu chirie, sau aveam acte pe ea, mă comportam ca un administrator de pensiune. Ofeream cazare, masă și eventual un program turistic, printre picături, între două ture complete, de opt ore, la serviciu.
Se mai întâmpla ca lupul să mănânce varză, capra fiind prea obosită să-i mai gătească și altceva.

Când s-a născut copilul, brusc s-a făcut liniște. Nu mai eram disponibili 100%. Asta n-a fost chiar rău, ce n-a fost bine, a fost că nici eu n-am mai fost disponibilă, pentru nimeni altcineva, în afara bebelușului. Eu alăptam, băteam pe spate, schimbam scutece, fierbeam tetine, legănam, cântam, gînguream, iar tatăl trecuse pe postul maurului, care își făcuse datoria și putea să dispară. Primii doi ani s-a luptat în luptă dreaptă cu mine ca să aibă acces la progenitură, iar o relație personală cu ea n-a legat decât după ce mi-am târât eu cordonul ombilical înapoi în câmpul muncii.

Consider acum anii aceia ratați aproape complet. Din fericire, momentele plăcute, în care reușeam să ne relaxăm toți trei simultan, au prevalat și acum numai pe ele mi le amintesc. Dar în linii mari perioada aceea a fost aproape la fel de cruntă ca și luna de miere, urmată de primul an de căsnicie, parțial ratate și ele (luna de miere din pricina unui pojar tardiv, iar primul an din pricina mutării intempestive la Brașov și a dorului de casă).

Dumnezeu mi-a ajutat să nu-mi desăvârșesc nicio ratare.

Profesional, mi-am menținut curiozitatea vie și nu m-am limitat niciodată la ceea ce se aștepta de la mine. Sunt convinsă că toți cei care mi-au fost colegi, parteneri, tovarăși de muncă își amintesc cu respect de mine și de performanțele mele.

Multă vreme am considerat că felul în care mi-am abandonat adevărata vocație, cea a scrisului, va fi o ratare pe care va trebui să o accept și să mi-o asum. N-a fost să fie chiar așa, scriu un blog, am cititori și chiar dacă nu sunt un scriitor publicat,  între coperte,  de o editură, nu mă simt mai puțin împlinită, sau mai puțin scriitor.

Prietenii pe care i-am abandonat, absorbită de problemele și de proiectele mele, nu m-au părăsit ei și nu m-am ratat nici în privința asta. Am beneficiat de un șir lung de șanse pentru a reveni și a face lucrurile așa cum se cuvine, încât mă simt deopotrivă jenată, încântată și binecuvântată.

Gestionez acum mult mai bine relațiile cu familiile extinse ale amândorura. Nu mai fac de mult tururi de forță, prefer să-i întâlnesc pe rând și să stau pe îndelete de vorbă, cu fiecare în parte. Ei nu se supără, chiar dacă se întâmplă mai rar. Probabil că nu s-ar fi supărat nici înainte, dar n-am știut eu cum să pun problema. În privința asta s-ar putea să fie vorba despre maturitate și despre o înțelegere a vieții căpătată cu timpul.

Soțul mi l-am recuperat și l-am repus în drepturi, iar el mi-a iertat comportamentul abuziv din acei ani tumultoși ai startului în viața de cuplu și în cea de părinți. Ne-am luat de tineri și niciunul dintre noi n-am avut nici minte, nici experiență. Important este că am avut răbdare unul cu celălalt și că nu ne-am ratat căsnicia.

Iar ca părinți, nici atât. De frica asta m-am vindecat complet.

Concluzia mea este că e bine să te temi de ratare. Dar să o privești așa, global. Altfel riști să te realizezi incomplet.

Și, cel mai important, să nu-ți ratezi micile momente de fericire. Dacă nu știi cum să le recunoști: seamănă foarte bine cu baloanele de săpun!

Categories
Blog

    2 comments already | Leave your own comment

  1. 9/27/2014 | 9:50 pm Permalink

    Draga mea, mi-a fost mult timp frica de… aproape totul.
    Iar in momentul in care am ajuns sa ma simt aproape ca o ratata, atunci am spus stop. Am luat-o pe alt drum si voi face tot ce voi crede si voi simti eu sa nu ma mai simt asa niciodata. Vreau sa fiu iar mandra de mine si asta este acum tot ce conteaza…

    Respond to this comment

    • Marilena

      9/27/2014 | 10:46 pm Permalink

      Am tras de mine jumatate din viata, sa-i multumesc pe altii, sa nu-i dezamagesc. De fapt in capul meu era totul. Parca ma pornisem sa “lucrez” impotriva mea. Nu mai stiu cum s-a produs declicul, sau nu mai vreau sa-mi amintesc, dar stiu ca a existat sigur un moment in care mi-am spus si eu, ca tine: vreau sa fiu iar mandra de mine. Si mi-am reintrat in slujba, pentru mine de data asta. Fara sa-mi mai pese de aprobarea nimanui. Pentru tot ce am realizat de-atunci incoace, sunt mandra. Si, culmea, si ceilalti din jurul meu sunt. Cel putin, cativa. Adica cei care conteaza.
      Ti-am mai spus: esti pe un drum bun. N-ai de ce sa te temi.

      Respond to this comment

  2. Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>