Cei mai frumosi (sau mai urati) ani

Răsfoind un blog care mi-e foarte drag, cel al Prințesei, mi-a venit o idee: ce-ar fi să caut eu în arhivă (impresionantă, by the way), să văd cum a încheiat ea cel mai urât an din viața mea. Curiozități de pisică (se zice că mai toate își găsesc sfârșitul așa).

Și ce să vezi, Prințesa a avut un 2009 de poveste. Chiar cred că de fapt în 2009 s-au pus bazele Regatului.

Nicio surpriză: în timp ce tu plângi în pumni, plângi cu vorbe, ca o babă, într-un alt colț de lume, sau la doi pași de tine, alții țopăie de fericire și habar n-au.

La naiba, mi-am zis: de ce îmi iau eu drept reper, ca o proastă ce sunt, 2009 pentru cel mai catastrofal an din viața mea? De proastă, de-aia!

Fiecare deceniu din viața mea a avut cel puțin un an pe care mi-aș fi dorit să-l pot sări. Să mă fi înțepat în fus și să  fi dormit adânc, fără vise.

A fost ‘84, când n-am intrat la liceul pe care nu mi-l dorisem. Și-l doriseră ai mei pentru mine și-am suferit câine-câinește din pricina dezamăgirii lor. Eu am intrat în toamnă la cel mai cool liceu, unde am avut cei mai grozavi colegi, profesori și unde l-am întâlnit pe Dan, soțul meu de 21 de ani și tatăl celei mai frumoase, mai deștepte, mai talentate și mai înțelepte fiice pe care mi-aș fi putut imagina vreodată că o s-o am.

A fost apoi ‘89, care a debutat cu decesul mamei mele și a continuat cu eșecul la o facultate, pe care iar nu mi-o dorisem. Iar dezamăgire provocată celor despre care îmi imaginam (v-am spus că-s proastă) că nu mă iubesc decât elevă cu coroniță și studentă eminentă la niște școli în care m-aș fi potrivit exact ca nuca în perete. Ei s-au dovedit mai rezistenți decât mine, eu am fost la pământ și nu m-am ridicat de-acolo câțiva ani.

‘95 mi l-am petrecut mai mult prin spitale și-a urmat o perioadă în care unica mea spaimă și obsesie a fost că nu voi putea avea copii. Niciodată.

Între 2000 și 2009 se cască o gaură neagră. Am schimbat n-șpe locuri de muncă, am mai făcut o facultate (ghici, pe care nu mi-am dorit-o!), mi-am dat copilul la grădiniță, la școală, la ritmică, la balet. Am zbârnâit ca o sârmă de înaltă tensiune.

Și fix la sfârșitul lui 2009 mi-a mai căzut o pleașcă, despre care n-aș vrea să povestesc, că e prea urâtă. O balegă, nu o pleașcă. Un bullshit.

Se pare că totuși balega aia a fost cu noroc. Mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să încep să mai fac și lucruri care îmi plac, pe care mi le doresc eu pentru mine, nu alții de la mine.

În 2010 am început să scriu pe blog. Sub semnătură, nu sub pseudonim și fără să mă intereseze dacă cineva ar fi deranjat sau ar avea o problemă cu asta. Și-a urmat un concurs literar de debut, la care practic m-a înscris Alina și pe care nu l-am câștigat, ce-i drept, dar tot m-am ales cu o mențiune, de care sunt foarte mândră, fiindcă în juriu au fost Radu Paraschivescu, Liviu Papadima și Paul Cernat.

Și tot Alina m-a publicat și în revista Femeia, la început cu niște încercări mai timide, “Jurnale de a doua zi”, iar mai târziu cu o rubrică permanentă, care și-a mai schimbat conținutul, dar a rămas acolo, la locul ei. La pagina 111.

Cu doi ani în urmă, o altă prietenă de-a mea, Ioana, întâlnită tot din cauza (sau datorită) evenimentelor cumplite de la finele lui 2009, i-a trimis două texte de-ale mele criticului Alex Ștefănescu, fără că eu să știu, iar lui i-au plăcut destul cât să îmi răspundă la Poșta Redacției.

Și-apoi am mai “crescut” un blog și-am mai cucerit câteva sute de cititori fideli, încât stau acum și mă gândesc că dacă n-aș fi fost atât de amărâtă, de disperată atunci, în anul acela de c—t, poate că la ora asta aș fi stat și mi-aș fi ros unghiile. Sau mi-aș fi trăit și eu criza femeii de 40 de ani, cu timp excedentar pe care nu știe cu ce să și-l umple și se-apucă de alte prostii.

Pe vremea când împleteam cu andrelele, făceam și desfăceam de un milion de ori până porneam bine. Și uneori desfăceam tot chiar în faza de asamblat piesele. Până îmi ieșea cum voiam eu. Dar tot cu firele cu care pornisem, tot cu lâna aceea.

Acum nu mai tricotez, că nu mai am timp. Dar mi-a rămas deprinderea de a folosi și ultimul căpătâi de resursă, ca să-mi fie  bine. Îmi deșir câteodată ani întregi din viață și nu socotesc asta un eșec total, o pierdere ireparabilă. Îmi rămâne materia primă și cu ea, cu mâinile, mintea, inteligența și priceperea mea refac totul: unul pe față, unul pe dos, înmulțesc, scad, răscroiesc unde e cazul.

Sunt din ce în ce mai bine, fiindcă am avut momentele mele de rău în mai rău.

Trebuie să ai curajul să desfaci ce-ai făcut prost. Fiindcă dacă ai scăpat un ochi, unul singur, poți spera să nu se vadă și poate că nici nu se va observa o vreme. Dar ochiul acela va slăbi în timp și de-acolo va porni dezastrul. Și nicio cârpeală nu va ține. Va fi ca un neg păros în mijlocul unui obraz neted. Va compromite tot.

2009 a fost șansa mea de a desface și a o lua de la capăt. Cu același material, dar cu mai multă grijă și atenție. Și uite, se apropie 2015, nu sunt nici pe departe să finalizez, dar îmi place grozav ce iese din mâinile mele. Cred că de data asta am pornit cu dreptul.