Este simplu sa fii fericit, dar este greu sa fii simplu

Sunt veșnic nemulțumită de mine. Recunosc. Știu mereu că aș fi putut mai mult și mai bine. Mă las deturnată de tot felul de nimicuri, care într-un mod aberant și exasperant ajung să conteze pentru câteva clipe (pot fi ore, zile, chiar ani) enorm pentru mine și să mă determine să las totul baltă și să-mi pierd concentrarea. Apoi mi se ia pâcla de pe creier și ceața de pe ochi și nu mă mai înțeleg nici eu, pe mine, de ce, cum, ce mi s-a întâmplat. Revin și fac ceea ce trebuia făcut de la bun început, îmi blestem năravul, mă simt descurajată de timpul pierdut, cad în depresii dintr-alea constructive, în care ura pe care o simți față de propriile slăbiciuni se transformă în combustibilul de care ai nevoie să te urnești, să prinzi viteză, să treci linia de finish.

Ți se spune: Tu nu știi să te bucuri!

Ba știi, normal că știi să te bucuri, la fel cum știi și că n-ai niciun motiv de sărbătoare. Izbânda de a fi încheiat cursa, totuși? Dar tu porniseși de la start cu gândul și credința că vei ieși primul. Cei din jur nu văd eșecul, văd așa zisa reușită, de unde să știe ei ce-a fost în capul și-n sufletul tău, când tu nu-ți trâmbițezi niciodată planurile?

Ești privit ca un om dificil, imposibil, grumpy. Dacă-ți spune omul de lângă tine că “nu-i nimic”, iei foc. Cum să nu fie, de ce n-ar fi? Ce să înțelegi din asta, că ți-ai fixat singur o ștachetă despre care toți au știut că-i prea sus înălțată, că oricât te-ai opinti n-ai să ajungi nici la jumătatea distanței, dar s-o mai și atingi? Nu ți-a spus, ca să nu te descurajeze, dar a stat pe margine și te-a privit cu înțelegere, cu milă, poate și cu un zâmbet în colțul gurii, așteptând să-ți iasă sufletul încercând iar și iar, până or să te lase puterile (că de renunțat, se vede treaba, din bun simț n-ai să renunți niciodată?).

Dacă își dă cu părerea, cum ar fi trebuit să faci, iar nu-i bine: chibițatul e o ocupație nesuferită. Să facă el mai bine, concret, nu să-ți povestească, ori să ți-i dea exemplu pe alții. Îi știi și tu, n-are rost.

Iar dacă te îndeamnă să mai încerci, să o iei de la capăt, atunci chiar înseamnă că n-a priceput nimic, n-a fost acolo pentru tine, n-a-nțeles că atât ai putut, ai dat tot, până la ultima picătură. Nu ești nici așa deștept, nici atât de iscusit, nici atât de puternic, practic nu ești nimic din tot ce-ai crezut că ești, în plus te-ai mai și epuizat într-un mod iresponsabil, de-acum n-ai mai putea decât să te târăști șerpește către altă linie, dincolo de care flutură un banner pe care scrie mare:R.A.T.A.R.E. Te-așteaptă și-acolo mulți, toți cei pe care te gândiseși tu că ai să-i trimiți la colț, o să le arăți tu cine ești și ce poți, care e diferența dintre tine și ei.

Poftim, că nu-i nicio diferență!

Ia, de te bucură. Să nu spună lumea că ești greu de mulțumit. Mimează și tu un pic de fericire. Fii altruist: nu pentru tine o faci, pentru ei, ca să se simtă și ei bine că le-a reușit, că au mimat la rândul lor implicarea, susținerea și au făcut-o convingător.

E o situație win-win.

Doar că mie nu-mi iese.