We used to be much more
― Lewis Carroll, Alice in Wonderland
Textul de vineri al lui Alecu Racoviceanu: „Nu e de-ajuns să iubești și să fii iubit, dar e bine!”
E bine și-așa rău. Dar cum poate fi rău, dacă totuși e bine?
Așa ceva nu se poate explica. Dacă ai fost îndrăgostit și-a trecut, să fie oare iubirea convalescența îndrăgostirii? Faza de platou în care simptomele se atenuează, nu dispar cu totul, iar funcțiile vitale încep, încetul cu încetul, să revină la parametrii considerați „normali”?
Lăsați-mă să cred că dragostea nu se vindecă, se cronicizează. Că înveți să trăiești cu
Din blog în … vlog
Sunt o babă comunistă! Eu de-abia acum două seri am aflat că până și bloggeritul meu, de care eram foarte mândră (îl consideram un act avangardist) e anacronic, și nu de ieri, de azi. La modă acum este vloggeritul și pe acesta nu cred că am să-l încerc, oricâte crize middle-age aș traversa de-acum înainte și oricât m-aș feri să cad în capcana/ prăpastia dintre generații.
Un vlog este un video blog, pentru cine nu știe. (Mai e cineva care nu știe?!) Iar vloggerul este un blogger care își înregistrează posturile: în loc de texte publică filmulețe al căror protagonist este.
Topul vloggerilor din România, preluat de pe cooltivator.ro arată cam așa:
1.Doza de Haș
2.
I’m working on it
At the end of the day this is nothing more than a blog.
La început au o groază de incertitudini. O plasă de naivități și încă o sacoșă burdușită de întrebări fără răspuns. Sunt dispuși la dialog, ascultă păreri, cât mai multe păreri. Mulțumesc pentru ele, se minunează că atâta lume le citește gândurile și se preocupă să îi consoleze, să le fie lor bine.
Scriu fiindcă “altfel nu pot”. Am auzit vorbele astea spuse de toți bloggerii de pe suprafața internetului. Cei cu bloguri generaliste, evident, că ceilalți, “specializații”, scriu ca să-și construiască un brand. Generaliștii scriu de toate pentru toți. Încep cu
Remain in silence
“Aș vrea să spun și nu pot.”
Avea douăzeci de ani și era pe moarte. Lumea spunea că ar fi fost o epidemie de sinucideri printre tineri, un fel de efect de domino. Morți în serie, fără justificări aparente. Inutil să-i blamezi, că s-au lăsat striviți atât de curând de mizeria unei lumi în derivă, înainte de a-și epuiza toate resursele de autoapărare, de supraviețuire.
Sinuciderea nu e un act de curaj, pentru cei care încă mai speră. Doar pentru ei poate fi considerată o abdicare. Ceilalti știu că nu pot schimba lucrurile, nu le pot schimba decât, cel mult, pentru ei, și-atunci ce rost ar mai avea? Ce
Zgomotul și furia
Mă enervez ușor. Nu mi-ar plăcea să știu că-s considerată vreo certăreață, dar de obicei, când îmi vine să spun ceva, spun. Scurt și la obiect. Pe mine mă descarcă, pe ceilalți în schimb…
Spun ce gândesc în momentul acela de furie, de neputință, de exasperare. Mai târziu, când mă calmez și reevaluez situația, s-ar putea să-mi pară rău și să vreau să retractez. Scuzele și justificările îmi pot fi acceptate, ieșirile nervoase tolerate, dar vorbele… Vorbele rămân înșurubate, după caz, în inima, în sufletul sau în mintea celui căruia i le-am adresat. Și în privința asta rareori mai pot face ceva ca să îndrept lucrurile.
M-am
Ochiul ceacâr al vrajbei din mine
Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.
Dacă e un lucru pe care-l știu cu siguranță, asupra căruia n-am nici cea mai mică umbră de
Imparatia Oglinzilor Strambe
Ochii mei de copil o știau frumoasă ca o Zână, subțire și mlădie ca în versurile lui Coșbuc, gata să se frângă în îmbrățișarea iubitului ei, care o sorbea din priviri. Privirile acelea de bărbat îndrăgostit, nu amorezat, mi-au rămas etalon până în ziua de azi. Nu putea exista pe suprafața pământului vrajă mai mare care să lege doi oameni. Erau făcuți unul pentru celălalt, ca cei doi frați gemeni din basme, identici, însemnați spre deosebire, în mijlocul frunții, unul cu semnul de foc al Soarelui, celălalt cu sclipirea de diamant a Luceafărului.
Câțiva ani și doi copii mai târziu, Zâna își păstrase doar aerul feciorelnic. Sânii, după două runde de alăptat, hotărâseră că se pot relaxa.
Recent Comments