Fericire fara substrat

Motto: “Gândul renunţării este atât de amar, încât este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă” – Emil Cioran

Nu cunosc oameni pe deplin fericiți. Fericirea se confundă cu împlinirea tuturor dorințelor (nu asta e urarea cea mai des întâlnită la aniversări?), lucru imposibil de realizat. Dorințele se nasc una din cealaltă, a-ți dori este un sentiment incontrolabil și nu mă refer aici la bunurile materiale, deși e greu imaginabil că te poți simți fericit sărac fiind (și nu doar cu duhul).

Vreau să trăiesc și vreau să fiu fericit sunt năzuințe opuse. A trăi înseamnă a suferi spune un principiu budhist. Iar de suferit, suferi fiindcă nu poți dobândi ceea ce crezi că-ți trebuie. Nu contează ce spun alții, contează doar ce simți tu.

În ochii altora poți părea împlinit, realizat, sufocat de bine. În același timp, real, în care tu simți că ești la pământ.

Un mare actor spunea cândva că dacă vrei să fii fericit trebuie să înveți să privești în jos. E-o lume întreagă sub noi, pe care reușim cumva să o ignorăm. O lume de care ne dezicem, căreia nu vrem să-i aparținem, de care ne delimităm în virtutea unor calități pe care ni le atribuim și refuzăm să ne gândim că totul ține doar de șansă. Nu de norocul acela care se zice că și-l face omul cu mâna lui, ci de șansă. Și poate de niște abilități înnăscute prin care ne putem ridica deasupra unor vicisitudini inerente condiției noastre de muritori.

Dar oare suntem cu adevărat muritori? Există un început și un sfârșit pentru toate?

Ne atașăm de acea formă de religie care ne poate promite ceva concret, care ne poate descrie în termeni cunoscuți ce se va întâmpla cu noi după ce ne vom petrece din lumea aceasta, singura de care ne amintim.

Poate că starea de bine, de acceptare a unora dintre noi vine tocmai din faptul că au cunoscut și un alt mod de a exista, au experimentat cândva o conștiință inferioară. Poate că cei veșnic nemulțumiți știu cu certitudine că se poate și mult mai bine, mai frumos. Noi așteptăm ca cineva să se întoarcă de Dincolo și să ne spună cum va fi. Ne așteptăm să ne releve o viață de apoi idilică, un paradis perpetuu. Dar sunt și oameni pentru care acesta este aproape Paradisul. Și pe ei ar trebui să-i ascultăm.

Spunem mereu că nu putem merge înainte, dacă nu facem pace cu trecutul, istoric sau personal. Dacă nu intelegm ce ni s-a întâmplat.

Tendința este să negăm, să fugim, să ascundem totul sub o perdea groasă de fum. Ne creem propriile noastre diversiuni, pentru a ne îndepărta de ceea ce considerăm că ne-a adus suferință și dacă nu reușim să ne scuturăm, să ne debarasăm, ne va ține în loc, ne va trage înapoi.

Pare atât de limitat, de îngust să crezi că există un început și un sfârșit, ca și cum lumea n-ar fi decât o creație a propriei tale imaginații, ca și cum lumea ai fi tu.

Suntem chiar acum, în ceasul acesta, la drumul jumătate între Paradis și Infern. Avem cea mai privilegiată poziție, cea din care putem cuprinde cu înțelegerea totul: și faptul că suntem atât de neînsemnați, dar și pe acela că ne putem alege calea.

Cu siguranță vin dintr-o lume mai bună, altfel n-aș fi atât de dezamăgită de ceea ce trăiesc. Cu siguranță va trebui să mă mai nasc odată, fiindcă nu simt că aș fi deslușit ce mă aduce întruna înapoi, ce îmi lipsește într-adevăr pentru a fi fericită.

Dacă există cu adevărat mai multe lumi paralele și dacă putem intra și ieși din ele rătăcind de la o existență la alta în funcție de revelațiile de moment, lumea în care trăim acum este poate cel mai greu de abandonat. Fiindcă suntem mulți, atât de mulți, legați între noi de fire invizibile dar atât de puternice.

Ni s-a dat înțelegerea, conștiința de sine și toate au fost anulate de o singură slăbiciune: nu putem renunța la ceea ce iubim. Adunăm compulsiv sentimente contradictorii care ne anihilează orice dram de instinct de autoconservare.

Singura speranță, ultima de care ne mai putem agăța, este ca măcar sufletele noastre, descătușate din trupurile mistuite prin autocombustie, să se poată elibera. Înălța. Transcede.