Toscanini

What if God was one of us?

Nu-mi place să aștept. Uneori întârzii intenționat, doar ca să pot urmări de departe, de la distanță, micul ritual de răbdare al celuilalt. Eu, răbdare n-am. Mă plimb în sus și-n jos. Privesc la ceas. La oameni. Număr în gând tot ce poate fi cuantificat: tramvaie, autoturisme cu număr cu soț, fără soț, băieți și fete. Uluci de gard. Câini cu lesă și câini vagabonzi.

Aștept și-mi trec prin gând diverse. Un capăt al străzii dă fix în pronaosul bisericii din cartier, o construcție ciudată, cu o cupolă în mai multe ape.

Un ditamai display-ul rulează cele mai importante evenimente ale creștinătății. Mă aștept să apară din moment în moment Whoopi Goldberg, în Sister Act.

Din zece persoane care trec prin fața colosului, nouă își fac semnul crucii. Una dintre ele și-l face cu stânga, în dreapta ține o țigară. Gestul contează.

Mă-ntreb a nu știu câta oară ce cantitate de bunăvoință se poate cumpăra cu o cruce făcută din mers. Și de ce or zice oamenii „dă, Doamne”, de câte ori se-nchină. De ce-ar trebui să-ți dea cineva ceva, oricine? Mă trezesc filozofând că Dumnezeu ne-a dat la toți la fel, tot ce se vede (chiar și ce nu se vede) e creația Lui. A-i cere suplimentar e o dovadă de ingratitudine. De lăcomie.

Îmi vine-n minte citatul meu preferat din copilărie: „cât un fir de neghină”. Mă uit la lumea care trece prin fața bisericii fumând, bârfind, târându-și picioarele, cărând sacoșe nesimțite pline de la Lidl-ul din apropiere, făcându-și cruci absentă, cu gândul la masa de seară, la paharul de vin care va îneca amarul unei alte zile de muncă, la sex, la telenovelele coreene (indiene, turcești, sud-americane), la știrile de la ora cinci, la rahații de câine de pe trotuar, la rosătura de la călcâi, la tot ce-ți zboară mintea când mergi așa pe stradă cu bărbia în piept și privirea ațintită în pământ. Și-mi aduc aminte: „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi.”

Știu ei, oamenii ăștia, de unde vin? Adică, nu de la joburile lor mai mult sau mai puțin importante, nu de la supermarket, nu din burțile mamelor lor. Gâza lui Gârleanu venea de subt o Fusta Rândunicii. Pentru ea viața ar fi trebuit să fie simplă de tot, ce întrebări să-și mai pună?

Încotro se îndreaptă? Spre casele lor, probabil. Mecanic, își pun un picior înaintea celuilalt, echilibrându-se cu mâinile pe lângă corp. Nu cred că se gândește vreunul cât de norocos e că are un acasă, câți oameni pe lumea asta dorm pe sub poduri, înveliți cu ziare. Dacă s-ar gândi, n-ar mai avea figurile astea încrâncenate, umerii căzuți a resemnare.

Ar trebui să zâmbească, spre cerul împuns de turla semeață, cu recunoștință.

Dumnezeu le-a dat și le dă în continuare. Bune și rele, ca să îi țină incordați, insuflețiți. Și ei trec, ca niște zombi în Noaptea morților vii, prin fața bisericii, își fac cruce și cer.

Poate că fac asta fiindcă se tem. Le e frică de Dumnezeu, a cărui prezență o simt ca pe o amenințare venind din semiîntunericul casei Lui.

Poate că atât de multe au avut de îndurat, încât se simt încolțiți. Dumnezeu planează pe deasupra acoperișului ascuțit al bisericii, se ascunde în clopotniță, dirijează furnicarul neobosit, a cărui mișcare browniană o înregistrează pe display-ul de pe frontispiciu.

Aș putea să jur că între două reclame la hramuri, două sfințiri și alte câteva prezentări de moaște am văzut rulând mesajul: “Nu vă uitaţi la băţul ăsta stupid din mâna mea! Nici eu însumi nu ştiu ce face. Dar simţiţi – simţiţi ce vreau. Încercaţi să înţelegeţi!”.