Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Mare-i gradina ta, Mark!

mark-zuckerberg
În copilăria mea purta un nume: odihnă activă.

Stai ce-ai sta, dar nu cu mâinile încrucișate. Înșiră mărgărite, împletește cu iglița, coase ceva, citește o carte. Orice nu-ți solicită mușchii, tot leneveală se cheamă, dar fă-o să fie vie, nu catatonică.

Dacă nu-ți vine chiar nimic în minte și te plictisești crunt, prinde-te, pardon, cu mâinile de fund și sări. În sus.

Tot un fel de odihnă activă este acum și orbecăitul pe net. Sunt zile în care dai peste oameni faini, citești articole bine întoarse din condei, îți răsar, din click în click, dinainte, tips-uri deștepte. Și mai sunt și zile, în care înțelegi că niciodată nu trebuie să spui: “mai rău nu se poate”. Intri plictisit și ieși leșinat.

Pentru unii, însă, conceptul se-arată a fi un pic distorsionat: flanatul internautic nu-i chiar lenevos, e deversător. E defulare. Ură. Evident, activă.

Veșnic sunt aceiași care se ceartă, pe wall-ul propriu, cu… nu se înțelege cu cine. Cu vreun “prieten” căruia nu vor (dintr-un motiv abscons) să-i dea numele? Cu vreun ex sau cu vreo ex-ă a vreunui posibil viitor ex? Cu ei înșiși? Cu toată lumea?

Fundul, săracul, nu-i prins în palme și săltat “în sus”, ci trântit cu toată puterea de pământ.

Se-adună câteva like-uri anemice, semn ori că mesajul a fost recepționat de “cine știe, cunoaște”, ori că pur și simplu persoana în cauză are prieteni de nădejde, care o susțin necondiționat. Chiar și atunci (sau mai ales când) bate câmpii.

Imposibil să nu fi întâlnit status-uri de genul: “Eu sunt eu și numai eu știu cine sunt eu, iar cine nu încape de mine n-are decât să-și facă un Feisbuc numai pentru el”.

Cine-i El, mai poți deduce, mai spicuiești câte ceva dacă nu-și are profilul la secret, ori dacă nu și-a dezactivat temporar contul de îndată ce-a lansat provocarea.

Dar care-i obezul ăla care nu încape, nesimțitul care se lăfăie de nu mai are nimeni loc, arogantul care își închipuie că o să facă Zuckerberg infarct dacă o să dispară el cu armata lui de followers la o rețea concurentă?

Nu se înțelege.

Plictisitul de toate cele e ăl mai scârbit om de pe suprafața internetului. Odihna lui e sămânță de scandal.

Nu zic, nu-s prea plăcuți nici cei care par că-și duc viața într-un Rai perpetuu, de unde adună like-uri suverani, cam tot așa cum maimuțele de la Zoo mănâncă bananele oferite de vizitatori, apoi le-azvârlu cojile în cap.

Dar nici cu oropsiții  închipuiți nu mi-e nici teamă, nici rușine.

Suntem conectați tot timpul. Ideea asta, că dacă îmi suspend contul o perioadă, “iau o pauză și-apoi revin” (fără să plec de fapt din fața calculatorului, fără să iau pauză și de la a-i urmări pe alții) mă înalță în alte sfere, este ca și diferența dintre a spune și a tăcea ceea ce gândești: nu te face mai bun.

Postările în care unul, care călărește netul de-i sar biții, bate șaua să priceapă neica nimeni Fantomas și îl mitraliază cu reproșuri subtile, sunt de-a dreptul rizibile. Penibile și pe alocuri patetice.

Iar cei care comentează: “Ai dreptate, draga/ dragul de tine”, suspectez că ori o fac din condescendență, ori pur și simplu în bătaie de joc.

Eu sunt ceva mai pragmatică, mi-aș dori să fiu informată clar, cine cu cine și de ce. Altfel reacția obținută din partea mea surclaseaza cele mai sfinte moaște: îmi fac cruce și trec mai departe.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>