Masura de consolare
Avea bunică-mea o vorbă: știi când te trezești dimineața (că ești viu), dar nu știi dacă mai apuci ziua de mâine.
În sens metaforic asta înseamnă că trebuie să fii atent, să fii responsabil, să-ți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima.
Bătrâna nu știa carte și nu prea înțelegea ea cum e cu sensul ăsta “figurat”, pentru ea totul era “la propriu”. Concret, dacă se scobora din așternut și o dureau oasele, dacă se sprijinea de colțul mesei când își încălța cipicii, dacă afară o așteptau înfometate orătăniile și dacă pe cer sălășluiau deopotrivă Luna și Soarele la îngemănarea nopții cu zorii de ziuă, asta
Unele lucruri nu se schimba niciodata. Altele, tot timpul.
Mă leg, de bunăvoie și nesilită de nimeni, cu odgoane de oameni, de conjuncturi, de câte un prezent, iar legăturile se strâng cu fiecare încercare de a mă desprinde.
S-ar fi cuvenit ca timpul să mă îmblânzească și să mă transforme. Să recunosc și să accept ceea ce nicio zbatere nu poate schimba. Să renunț la a mai deretica viețile altora, când ori de câte ori le inspectez inopinat le găsesc mai vraiște decât înainte. Să nu mă mai torturez cu inventarea unor soluții de igienizare, cu efect instantaneu și permanent, a unor stări de fapt învechite, în ceea ce eu consider a fi de rău augur, menținute cu îndărătnicie.
Arta de a fi fericit
“Dacă nu faci un compromis serios în viață la început, ești nevoit să faci zeci de compromisuri mai târziu” , era de părere un personaj dintr-o carte pe care o citeam cu pasiune în adolescență. Eroina mea îl contrazicea însă și îi spunea că, dimpotrivă, viața trebuie trăită de la un capăt la celălalt fără compromis, fie el cât de neînsemnat. Fiindcă orice abdicare de la planul inițial va reconfigura întreg parcursul, te va împinge pe drumuri glodoase și te va duce hoțește, șerpește, sinuos la pierzanie. Sigur mai bine-i să fii bogat decât sărac. Dar bogăția și sărăcia îmbracă multe forme, nu doar pe cea
Am fost odata, ca niciodata…
Poate că nu lumea e întoarsă cu fundul în sus, ci noi stăm răsturnați în ea ca niște gândaci gigantici, fluturându-ne spre un albastru infinit piciorușele nevolnice. Poate că lumea în care trăim se filtrează grotesc prin lentilele noastre șlefuite grosolan, iar de le-am schimba și ea, lumea, s-ar reflecta prin ele altfel, i-am descoperi uimiți o frumusețe nebănuită.
Poate că viața nu-i complicată, doar noi nu o pricepem, mintea noastră înghesuită și limitată ne ține prizonieri în întunecimea-i.
Trebuie să existe o noimă în toate, indiscutabil există. Dar, iaca poznă, suntem incapabili să o decelăm.
De fapt ne croim singuri straiele care ne incomodează, ne scriem singuri
Planul infinit
“Charles Reeves, Doctor în Ştiinţe Divine, după cum se prezenta el însuşi, descoperise sensul vieţii într-o revelaţie mistică. Spunea că era singur în deşert, precum Isus din Nazaret, când un Maestru i s-a înfăţişat sub formă de viperă şi l-a muşcat de gleznă, uitaţi cicatricea. A agonizat două zile, iar când frigul morţii i-a urcat din pântec la inimă, mintea i s-a luminat şi în faţa ochilor arşi de febră s-a arătat harta perfectă a Universului, cu toate legile şi tainele sale. S-a trezit vindecat de venin şi cu mintea care intrase într-un plan superior şi din care nu mai voia să coboare. În timpul delirului strălucitor,
Cea mai frumoasa poezie de iarna
O lună imensă atârna pe cer, perfect rotundă, în drumul meu spre casă.
Ningea și luna plină înghețată mi-a amintit de Melancholia lui Trier și de “revelaţia nihilistă”,cum o denumea Andrei Gorzo.
Parcă nici albul nu mai e atât de alb ca în vremea copilăriei, când oamenii de zăpadă erau poznași, erau veseli, zâmbeau cu gura știrbă desenată din cărbuni stinși.
Acum ninge păgân. Ninge fără milă. Ninge și sfâșie, ca în cea mai frumoasă și mai tristă poezie de iarnă:
“Ninge sfînt și păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărțirea s-o mai vadă
Că,
Totul va fi bine
De la o vreme, mai tot ce mi se întâmplă este, ori fantastic de bun, ori inimaginabil de rău. Cele bune sunt în mare măsură așteptate îndelung și mă surprind obosită, suspicioasă, blazată. E nevoie de un efort de common sense ca să le apreciez la justa lor valoare. Nu compensează răul, nu se pot măsura cu el.
2016 a fost un an al marilor încercări, al marilor pierderi, al marilor spaime, al marilor confruntări cu propriile limite. Omenești.
Sunt încă Acolo, la granița dintre fericire și tristețe. Optimism și deznădejde. Spaimă și încredere.
Dar Sunt. Toți ai mei, nemăsurat de dragi, Sunt. Suntem.
Trebuie să
Recent Comments