Planul infinit

“Charles Reeves, Doctor în Ştiinţe Divine, după cum se prezenta el însuşi, descoperise sensul vieţii într-o revelaţie mistică. Spunea că era singur în deşert, precum Isus din Nazaret, când un Maestru i s-a înfăţişat sub formă de viperă şi l-a muşcat de gleznă, uitaţi cicatricea. A agonizat două zile, iar când frigul morţii i-a urcat din pântec la inimă, mintea i s-a luminat şi în faţa ochilor arşi de febră s-a arătat harta perfectă a Universului, cu toate legile şi tainele sale. S-a trezit vindecat de venin şi cu mintea care intrase într-un plan superior şi din care nu mai voia să coboare. În timpul delirului strălucitor, Maestrul îi poruncise să propovăduiască Singurul Adevăr al Planului Infinit, iar el a făcut-o cu disciplină şi dedicaţie. Repetase povestea de atâtea ori, că ajunsese s-o creadă şi nu-şi mai amintea că cicatricea era de pe urma unei căzături cu bicicleta.”

De câte ori mi se întâmplă câte o nepățită în viaţa reală, mă întorc la poveste. Mă întorc la credinţă. O credinţă ciudată şi oarecum fantezistă, fără legătură cu cele recunoscute drept sfinte (deşi nici acelea nu-mi sunt complet străine).

“Purtăm fiecare planul în noi, numai că e o hartă neclară şi greu de descifrat, de aceea dăm atâtea ocoluri şi ne mai şi rătăcim”, spune una dintre scriitoarele mele de suflet.

Charles Reeves era un mentalist şarlatan. Dar găsise el cumva o femeie care să-l creadă, care să facă doi copii cu el şi care să îl urmeze în peregrinările lui prin lume înghesuindu-şi toată viaţa sub coviltirul unei căruţe de nomazi.
Şi dacă găseşti un om care să creadă în tine, vor veni şi alţii, cărora ai putea să le împărtăşeşti revelaţiile tale, despre cum poţi să-ţi schimbi viaţa, de pildă. Sau cum să dobândeşti fericirea şi prosperitatea. Să slăbeşti sau să te îngraşi. Să îţi stopezi căderea părului, ori să vezi totul printr-o magică lentilă roz.

“Creaţia e guvernată de Planul Infinit. Nimic nu se petrece întâmplător. Noi, oamenii, suntem o parte esenţială a acestui plan.”

Cum ai putea să-l contrazici pe Maestru?
Dincolo de orice pildă, de orice parabolă, de orice învăţătură, de orice sistem instituţionalizat reglementat prin legi morale, creştine (bune şi acelea), rămâne stabilit, fără urmă de îndoială: oricât ţi-ai dori şi chiar ai încerca să fugi, să te întorci, să o iei de la capăt, nu vei face decât să rătăceşti pe nişte coordonate dinainte şi precis stabilite. Te naşti cu harta asta imprimată în codul genetic.

“Ca să-şi pregătească predicile, Charles Reeves se folosea de crâmpeiele de informaţie la care avea acces, de experienţa şi de intuiţia proprii, başca lecturile nevesti-sii şi propriile căutări în Biblie şi în Reader’s Digest.”

Un şarlatan? Dar nu asta facem toţi? Accesăm crâmpeie de informaţii din ce surse ne mai pricepem şi noi, mai mult sau mai puţin credibile, ne bazăm pe intuiţie, căutăm în Biblie, citim pe unde apucăm și când mai apucăm şi din când în când ne mai izbim cu palma peste frunte iluminaţi ori ne declarăm învinşi şi renunţăm, obosiţi, să mai descifrăm semnele care ni se tot arată exasperant?

Fiul lui Reeves îşi amintea precis clipa în care, la patru ani, avusese sentimentul că viaţa e perfectă, avusese conştiinţa fericirii. O clipă pe care n-avea s-o uite nicicând.

“De-a lungul vieţii, Gregory Reeves mai simţise de câteva ori această uluire în faţă surprizelor lumii, senzaţia că face parte dintr-un loc splendid unde totul este posibil, de la sublim la abject, şi totul are noima sa, nimic nu se petrece întâmplător şi nimic nu e inutil. Şi de fiecare dată când l-a copleşit fulgerul înţelegerii şi-a amintit asfinţitul acela de pe deal.”

N-am să pomenesc nimic despre reîntoarcerea la vremea copilăriei. E clişeistic şi banal.
Dar trebuie să recunosc că ceea ce mă salvează de la rătăcire, pe mine, cea veşnic pornită să-şi cartografieze drumul fără busolă, este credinţa, încrederea că fac parte dintr-un Plan fără început şi fără sfârşit, în care totul este posibil. Sublim şi abject. Fascinant.