Iti amintesti cand ai fost ultima oara fericit?
„Viaţa e pe etape”, am citit într-o carte când aveam doar doisprezece ani. Cartea aceea, despre care nu povestesc niciodată nimănui (o iubesc atât de mult, încât nu vreau s-o-mpart, o nebunie de-a mea) nu este vreun bestseller, iar autoarea ei nu va figura niciodată în nicio istorie a literaturii universale. Este o carte de memorii, o carte fără pretenţii de mare operă literară, dar care musteşte de nostalgie, iar pentru mine acesta este, probabil, sentimentul care m-ar putea defini. Atât de ciudată mi s-a părut atunci ideea că tot ce trăim, şi la un moment dat avem impresia că va dura veşnic, se va sfârşi iar noi vom rămâne doar
Tipuri de reactii
Se iau doi indivizi, dotaţi cu oareşce minte şi oareşce orgoliu personal, pe post de reactanţi. Se amestecă bine unul în viața celuilalt. Împărtăşesc secrete teribile, gen „Ştiu ce-ai făcut ast’vară”. Se ia timpul petrecut împreună drept catalizator al relaţiei şi se obţine o legătură instabilă.
Se schimbă condiţiile de reacţie. Legătura se desface. Are loc o explozie de ură.
Se încearcă noi catalizatori. Reactanţii sunt convinşi să se amestece (din nou) schimbând condiţiile şi conjunctura. A se încerca un catalizator puternic emoţional, vezi naştere, nuntă, înmormântare. Viteza de reacţie creşte direct proporţional cu intensitatea emoţiei. Reactanţii se îmbrăţişează duios. Compus rezultat delicat şi fragil. Precaut instabil. Orgoliul se transformă
Simplu
Sunt lucruri de care mi-aș dori să mă las convinsă, renunțând la încăpățânarea mea, reproșată de prea multe ori cât să nu devin și eu foarte conștientă de ea.
Îmi dau seama că lumea din jur nu se poate supune în totalitate modului în care gândesc și acționez eu, că nu-i pot înregimenta, instrui și comanda nici măcar pe cei apropiați mie, să mărșăluiască după cum le ordon.
Realizez, pe măsura trecerii timpului, că până și mie mi-e tot mai greu să fiu mereu în fruntea plutonului, bătând pasul de defilare cu bastonul de mareșal în raniță, așteptându-mă să fiu primită cu urale la capătul drumului și decorată.
Ceea ce cred
In memoriam
Am tot așteptat zilele astea să se întâmple ceva. Nu am așteptat un miracol, nu mai cred în genul ăsta de întâmplări “ from beyond”. M-am asigurat că nu e o glumă proastă și cam atât. Am înțeles și am refuzat să mai caut și să mai aflu “amănunte”. N-ar fi făcut nicio diferență.
Dar am așteptat să se întâmple totuși ceva. Ceva semnificativ. Cum ar fi, să se oprească măcar pentru o secundă timpul în loc. Să încremenească totul, să se aștearnă tăcerea consternată, lumea să împietrească, să aud scrâșnet de frâne, de fiare, să se întunece cerul.
Nu s-a întâmplat nimic. Niciun cutremur, niciun suspin
N-am sa invat niciodata…
Să spun un “Nu” categoric atunci când mi se cere o favoare, un serviciu care îmi cheltuiește timp, energie și suflet fără să îmi aducă în timp nicio mulțumire, niciun avantaj.
Să îmi revendic un drept, fie el câștigat sau moștenit.
Să aștept ca lucrurile să se întâmple fără ca eu să le grăbesc, să le întârzii sau chiar să încerc să le stopez evoluția din fașă.
Să ignor voit jumătatea goală a paharului.
Să mă încred pe deplin în oameni sau în mine.
Să economisesc bani.
Să nu îmi mai creez permanent scenarii alternative care să mă zăpăcească și să mă concentrez în schimb asupra unui singur plan esențial “A”.
Să nu mai sap îndârjit
Don’t put the blame on me!
Minţim de frică.
Minţim ca să ne apărăm.
Minţim ca să fim acceptaţi.
Minţim ca să nu rănim.
Minţim ca să nu fim răniţi.
Minţim ca să nu fim marginalizaţi.
Minţim ca să nu dezamăgim.
Minţim din laşitate.
Minţim fiindcă am fost/suntem minţiţi.
Minţim ca să protejăm.
Minţim din convenienţă.
Minţim din politeţe.
Minţim din mimetism.
Minţim patologic.
Minţim din inconştienţă.
Minţim asumat.
Minţim ancestral.
Minţim din cabotinism.
Minţim din instinct.
Minţim paliativ.
Minţim că să obţinem o amânare.
Minţim imaginativ.
Minţim cu virtuozitate.
Minţim diletant.
Minţim tranzitoriu.
Minţim dogmatic.
Minţim diabolic.
Minţim angelic.
Minţim cinic.
Minţim empatic.
Minţim emfatic.
Minţim inteligent.
Minţim prosteşte.
Minţim manierat.
Minţim grobian.
Minţim fiindcă e
Masura de consolare
Avea bunică-mea o vorbă: știi când te trezești dimineața (că ești viu), dar nu știi dacă mai apuci ziua de mâine.
În sens metaforic asta înseamnă că trebuie să fii atent, să fii responsabil, să-ți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima.
Bătrâna nu știa carte și nu prea înțelegea ea cum e cu sensul ăsta “figurat”, pentru ea totul era “la propriu”. Concret, dacă se scobora din așternut și o dureau oasele, dacă se sprijinea de colțul mesei când își încălța cipicii, dacă afară o așteptau înfometate orătăniile și dacă pe cer sălășluiau deopotrivă Luna și Soarele la îngemănarea nopții cu zorii de ziuă, asta
Unele lucruri nu se schimba niciodata. Altele, tot timpul.
Mă leg, de bunăvoie și nesilită de nimeni, cu odgoane de oameni, de conjuncturi, de câte un prezent, iar legăturile se strâng cu fiecare încercare de a mă desprinde.
S-ar fi cuvenit ca timpul să mă îmblânzească și să mă transforme. Să recunosc și să accept ceea ce nicio zbatere nu poate schimba. Să renunț la a mai deretica viețile altora, când ori de câte ori le inspectez inopinat le găsesc mai vraiște decât înainte. Să nu mă mai torturez cu inventarea unor soluții de igienizare, cu efect instantaneu și permanent, a unor stări de fapt învechite, în ceea ce eu consider a fi de rău augur, menținute cu îndărătnicie.
Arta de a fi fericit
“Dacă nu faci un compromis serios în viață la început, ești nevoit să faci zeci de compromisuri mai târziu” , era de părere un personaj dintr-o carte pe care o citeam cu pasiune în adolescență. Eroina mea îl contrazicea însă și îi spunea că, dimpotrivă, viața trebuie trăită de la un capăt la celălalt fără compromis, fie el cât de neînsemnat. Fiindcă orice abdicare de la planul inițial va reconfigura întreg parcursul, te va împinge pe drumuri glodoase și te va duce hoțește, șerpește, sinuos la pierzanie. Sigur mai bine-i să fii bogat decât sărac. Dar bogăția și sărăcia îmbracă multe forme, nu doar pe cea
Am fost odata, ca niciodata…
Poate că nu lumea e întoarsă cu fundul în sus, ci noi stăm răsturnați în ea ca niște gândaci gigantici, fluturându-ne spre un albastru infinit piciorușele nevolnice. Poate că lumea în care trăim se filtrează grotesc prin lentilele noastre șlefuite grosolan, iar de le-am schimba și ea, lumea, s-ar reflecta prin ele altfel, i-am descoperi uimiți o frumusețe nebănuită.
Poate că viața nu-i complicată, doar noi nu o pricepem, mintea noastră înghesuită și limitată ne ține prizonieri în întunecimea-i.
Trebuie să existe o noimă în toate, indiscutabil există. Dar, iaca poznă, suntem incapabili să o decelăm.
De fapt ne croim singuri straiele care ne incomodează, ne scriem singuri
Recent Comments