Cum se nasc poreclele
Bătută în cuie pe poarta țărănească din lemn a finului, o carte de vizită aurită: Curici Ion. De ce-ai mai avea nevoie de o poreclă, când te cheamă Curici?! Ca să intri în rândul lumii!
… continuarea o gasiti aici
Cei mai dezinvolti – actorii!
Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice
Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!
Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.
Oricât ar părea de sinistru şi de neverosimil, în casa unor vecini din copilărie
Stapani ai contrariilor
Am scris timp de aproape patru ani un blog la care n-am avut decât vagi drepturi de administrator. Comentariile nu erau moderate, intrau de-a valma şi tot ce puteam eu să fac era să le şterg pe cele care mă agasau, nu erau la subiect, încercau sub o formă sau alta o reclamă gratuită, ori aveau un potenţial agresiv faţă de ceilalţi cititori care comentau. Pe cele care mă criticau, pe bună dreptate sau nu, nu le ştergeam niciodată.
Mai ales în perioada de pionierat, când mi se părea că mi-ar fi util să plec urechea şi să casc ochii la ce zice lumea,
The point
Undeva, prin adolescență, chiar înainte de examenul de treaptă, pe una dintre prietenele mele a apucat-o brusc o criză existențială. Mai exact a avut revelația zădărniciei: la ce bun, zicea ea, să-ți mai faci planuri, să te mai zbați, să mai dai, iei sau pici examene, să te mai amorezezi și să-ți mai treacă, să te mai scobori în fiecare dimineață din pat și să-ți mai fasonezi mutra în oglindă, dacă până la urmă tot se vor sfârși toate, pentru toți la fel, în uitare. Ce rost mai are să trăiești, dacă tot ai să mori?
Discuția se purta în minunații oldies but goldies
Divortul nu dureaza trei ani
Am cunoscut destule cupluri care, deşi despărţite sentimental, legal, moral, cum vreţi s-o luaţi, au continuat ani la rând să stea împreună, uneori sub acelaşi acoperiş, alteori la zeci de kilometri distanţă, fără să aibă totuşi zvâcul acela de-a o apuca pe un drum nebătătorit. Până la urmă au făcut-o, dar nu din proprie voinţă, cât împinşi de absurdul situaţiei.
Nu-i mereu vorba despre curaj, uneori separarea tergiversează din motive obiective: nu-ţi poţi lua tăgârţa-n spate aşa, oricum, mai ales când ai şi copii. Iar alteori (de cele mai multe ori) tergiversează divorţul în sine: ba nu se prezintă una din părţi, ba cere amânare, ba una s-au înţeles acasă în
Acolo, departe
Patruzeci și cinci de ani de comunism și-au lăsat amprenta. De un sfert de secol s-au deschis granițele, dar noi tot ne gândim că “afara” e mai bine. Markerul reușitei în viață este să-ți croiești o altă soartă, cum spune și imnul nostru, dar nu aici, ci oriunde în altă parte.
Și nu zic că-i complet greșit. Că e vorba de studii, de un schimb de experiență, pur și simplu de o călătorie până la capătul lumii, n-are cum să-ți strice.
Dar când vine vorba de a te stabili, a te așeza, a te rostui, îmi vine în minte o întrebare:
Viata ca o stafeta
Nu știu dacă a existat vreun moment în viața mea în care să fi considerat că ceea ce au făcut alții pentru mine, chiar fără să le fi cerut, nu mă obligă pe mine la nimic, nici la mulțumiri, nici la recunoștință, nici să le întorc bunăvoința, ajutorul, încrederea în vreun fel.
Și nici nu cred că se poate trăi așa, din ofrande.
Atitudinea corectă în viață este să nu ai niciodată, în absolut nicio împrejurare, așteptări de la alții. Realiste sau nerealiste, să te dezbari de ele. Să te încrezi și să te bazezi numai și numai pe forțele proprii.
Atentie, se pogoara!
Până nu s-a legiferat week-end-ul prelungit de Rusalii, habar n-am avut ce semnifică sărbătoarea asta creștină. Noroc cu copilul și cu orele de religie de la școală, că m-au luminat: se pogoară Duhul Sfânt. De fapt, celebrăm că s-a pogorât, cu 2000 și mai bine de ani în urmă, trimis de însuși Dumnezeu pentru a-i împuternici pe Apostoli să vestească Evanghelia.
Nu sunt prea credincioasă, în sensul că nu îmi fac cruce când trec pe lângă o biserică, nu țin post și mă achit de obligațiile casnice în special duminica. Sâmbăta prea vine după vineri, ca să mai fiu în stare să mă mobilizez.
Stiu de ce-ti scriu! Dar tu stii de ce ma citesti?
În lumea de carton, plexiglas și celuloid a vedetelor, să nu se vorbească despre tine este echivalent cu a nu reuși performanța de a face umbră sub soare. Nu se supără nimeni cu adevărat din pricina bârfelor, a zvonurilor, a scornelilor răutăcioase. Nu contează adevărul, dacă ești pe prima pagină. Nu-i umilitor dacă ești titrat “cel mai prost îmbrăcat”, nici “cel mai prost”, așa, în general. Noi, ceilalți, avem liberul arbitru să-i iubim, să-i urâm, să-i copiem, să-i disprețuim, să vorbim sau nu despre ei. Avem proprietatea telecomenzii, putem schimba canalul, așa ni se spune și așa este. Nu ne obligă nimeni să citim sau să vizionăm
Uneori, marimea nu conteaza!
Cum văd o femeie slabă, cu adevărat slabă, brusc mi-aduc aminte de obsesia mea dintotdeauna cu picioarele subțiri. Subțiri de sus până jos, nu doar cu glezne fine și cu pulpe ronde. Nici cu gambe suple și coapse pline. Bețele alea-nfipte într-un ceva obrăznicuț, pe care cine le are le urăște de moarte, și cine nu, le dorește tot de “aia cu coasa”. Și dacă tot veni vorba, ar merge și-un abdomen concav, care nu trebuie dus la sală, fiindcă nu se umflă, de la natură, nici după zece lubenițe.
O siluetă androgină nu-i doar unisex, e și fără vârstă. Și poate fi purtată
Recent Comments