Necuvintele

Venim pe lume insotiti de ele. Le plangem si ele ne aduc mai aproape sanul mamei. Le inganam si ele ne aduc zambete si mangaieri. Apoi, le uitam.
Invatam sa numim tot ceea ce ne inconjoara.
Invatam ca lacul este cerul in care ne putem oglindi, ca luna este soarele noptii si ca “azi” e “maine” de ieri.
Legam cuvintele in propozitii si propozitiile in fraze, vorbim frumos, politicos, ne alegem cuvintele invatate si invatam altele noi. Ne cumparam dictionare. Aflam, la un moment dat, cu uimire, ca exista si alte limbi, ca nu toata lumea numeste “mana”, mana si “piciorul”, picior. Ni se deschid carti noi dinainte si continuam sa memoram si sa ne insusim limbaje comune, prin care incercam sa intelegem si sa ne facem intelesi.
Descoperim ca le putem arunca, sageti otravite, pentru a ne razbuna, ca le putem zidi in jurul nostru, pentru a ne ascunde in spatele lor si a ne apara, ca le putem schimba sensul si intelesul dupa bunul plac, ca le putem explica. Atat de bine ajungem sa le stapanim, ca nu ne mai pasa de ele, nici de tonul pe care le rostim, nici cui, nici unde, nici cum. Sunt doar unelte zgomotoase de care ne folosim sa ne croim drumul.
Pe unele le strigam, pe altele le soptim. Jonglam cu ele, maestri de circ in arena, le invartim si le prindem in zbor, avand grija sa nu ne scape. Mai ales sa nu ne scape.
Fiindca una din primele lectii primite ne invata sa avem grija “ce” spunem.
Si atat de multe lucruri raman nespuse, tocmai din pricina ca ne autocenzuram permanent si tinem in noi, poate, exact ceea ce ar trebui mai degraba impartasit.
Cuvintele zboara pe deasupra noastra, ne zumzaie in urechi, gandurile ne sunt acoperite de ele, ne sunt prietene si dusmani, ne incanta si ne descanta, le insiram, matanii pe fir subtire de spovedanie, sau le ascultam cu atentie si cu adanca mirare.
Dar mie mi-e dor de necuvintele pe care le stiam candva.
Nu-i drept ca ele sa fie uitate, limba moarta, runa veche pe care nimeni nu se mai pricepe sa o descifreze.
Fiindca necuvintele nu se scriu si nu se pot citi. Necuvintele nu se pot rosti, declama, traduce.
Ele sunt in lacrimile noastre neplanse si in strigatele noastre amutite. Sunt in ochii care mai stiu sa priveasca. Sunt in nevoia de a fi iubiti si admirati. Se aud in bataile inimii si se simt in pulsatiile venelor.
Necuvintele apropie, leaga, unesc.
Cei ce se cheama cu necuvintele si se aud si se recunosc, vor fi impreuna pentru totdeauna, dincolo de toate vamile lumilor, stiute si nestiute.
Atunci cand mi le voi aminti, cuvintele-“lacrimi ale celor care atat de mult au vrut sa planga si n-au putut” nu ma vor mai rani niciodata.

Marilena Guduleasa on Sep 26, 2010