Promisiunea

Era cea mai frumoasa dintre toate. Genele lungi si de un negru lucios umbreau ochii de un albastru irizat, intens. Prin parul blond, matasos, degetele alunecau, ele mangaiate in mangaiere. Rochia lunga, pana la calcaie, imbraca un trup perfect, iar la incheietura mainii stangi un banut argintiu ii purta cu gratie numele ciudat, exotic.
O priveam in nestire, o admiram si o adoram si toate visele mele de copil erau legate de vremea ce va sa vina, in care ma voi privi, o ultima privire in oglinda inaintea marelui bal si voi admira in apele ei femeia superba si mandra, copie vie a modelului de celuloid, insufletit de o vraja fermecata.
Totul ramanea neatins, anii treceau peste toate, schimband anotimpuri, varste, chipuri, doar ea, mereu aceeasi, mereu gata de bal, privea printre suvitele blonde de matase spre mine, cu privirea mereu albastra, mereu incarcata de intelesuri doar de noi stiute, umbrita de gene lungi, usor arcuite in sus.
Papusile cu rochite de stamba, cu clai incalcite de atata periat, descaltate de pantofiorii pierduti prin curtile altor fetite, se ingramadeau vitregite prin cate un colt de odaie sau ramaneau abandonate pe sub scaune rasturnate, care inchipuiau vagoane de tren. N-aveau nume, manutele lor nu purtau banuti, iar biografiile lor erau schimbatoare.
Nimeni n-ar fi vrut sa semene candva cu ele, doar mainile noastre exersau coafuri complicate pe capetele aproape chele si improvizau, din petece de stofa ramase la croit, hainute care sa acopere trupuri dezmembrate, dezarticulate.
Si fiindca nu le-am iubit, nici nu mai stiu cand au disparut si unde, probabil prin vreun colt de pod, sau daruite, intr-o pornire marinimoasa, “copiilor saraci”.
Cu timpul, cartile au umplut politele si jucariile s-au tot imputinat, pana cand n-a mai ramas decat ea, statornica tovarasa a singuratatilor de adolescenta si credincioasa pastratoare a celor mai tainice secrete, impartasite ei si numai ei.
Ei i-am citit, seara de seara, din jurnalul care avea sa inchida intre copertele lui basmul primei iubiri. Si tot ea a stiut ca stralucirea din ochii mei si focul din obraji, cand m-am strecurat in camera mea si n-am vrut sa aprind lumina, nu erau din cauza febrei, ci a primului sarut. Si despartirea demna, urmata de lacrimi care erau cat pe ce sa-i pateze rochia de matase, tot ea mi-a aprobat-o, cu un tremur imperceptibil de pleoape.
Iar ochii ei, de un albastru irizat, mi-au intarit promisiunea ca, intr-o zi, suvitele mele blonde si matasoase vor mangaia degete alunecate de-a lungul lor in mangaiere, iar rochia lunga, pana la calcaie, va imbraca un trup perfect, care-l va fermeca pentru totdeauna pe cel care ma va insoti la bal.
Genele ei arcuite, mereu tremurau in semn de aprobare, de cate ori ma priveam in apele oglinzii, inainte de a alerga spre o noua iubire si aruncau mereu aceleasi umbre negre, cand ma intorceam dupa o alta despartire, lasandu-si poalele din spuma dantelata prada lacrimilor mele.
In ziua in care am imbracat cea mai ravnita rochie, am stiut ca visul mi s-a implinit. Aveam tot ce imi dorisem, eram asa cum ma visasem, iar la incheietura mainii stangi, bratara de argint, inchisa cu un banut gravat cu numele meu. Noul meu nume.
Si ar fi trebuit ca totul sa ramana asa, incremenit in neschimbare. Asa fusese juramantul, asa promisiunea, asa legamantul.
…M-am intors, fara reprosuri, fara revolta, fara pareri de rau. Era acolo, dulce, blonda, cu rochia lunga pana la calcaie imbracand acelasi trup perfect, pe care anii nu-l transformasera, privindu-ma fix, fara expresie, cu ochii ei albastri umbriti de gene lungi, negre.
Suvita cu suvita, parul a alunecat matasos la picioarele mele si pentru o vreme nu s-a auzit decat clinchetul rece, taios, al foarfecii.
Si lacrimile mele, picurand de sus, peste capul chel.

 Marilena Guduleasa on Dec 30, 2010