Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

De cate ori…

zbor“De câte ori îmi vine să cred în ceva frumos, intervine ceva, ceva mărunt si dureros, ceva lipsit de pietate – şi sunt izgonită îndărăt, în zona turbure…”
Sunt cuvintele Ninei Cassian, “Memoria ca zestre”, vol. II.

 

Mărturisesc ca încrederea nu e punctul meu forte. Mi-o pierd şi mi-o regăsesc, o dăruiesc şi mi-o recuperez şifonată, mi-o acord pâna şi mie insămi cu zgîrcenie.
Ca orice muritor, nu pot trăi fără credinţă: în bine, în frumos, în dragoste, în Dumnezeu. Şi mă străduiesc să cred. Să nu privesc dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Să nu intru în amănunte, să nu caut detalii, să nu scormonesc după dovezi. Cred o vreme, fără să cercetez, după care nu îmi mai e de-ajuns şi vreau să mă conving.
Zona mea tulbure e zona îndoielii. O zonă intimă, în nuanţele de alb şi negru ale unui negativ. Retrasă în camera obscură, precum melcul în cochilia lui răsucită, developez filmele realitaţii surprinse în instantanee, şi zonele albe sunt cele care scot la iveală ceea ce în realitate e întunecat şi lipsit de strălucire.
Nu dărâm niciun mit şi nici nu descopăr cine ştie ce secret ascuns al înţelesului vieţii. Ajung mereu la aceeaşi concluzie, că “nimic nu e ce pare a fi”, exact atunci când aproape că-mi venea “să cred în ceva frumos”.
Orice evadare din cochilie e motivată de dorinţa de a crede, de nevoia imperioasă de a găsi frumosul, de a descoperi că există starea pură a sentimentelor, că lumina si căldura soarelui nu sunt făcute să altereze.
Şi totuşi nu reuşesc să salvez de la pieire nicio credinţă, chiar dacă le târăsc în bârlogul meu şi le îngrop în mine, prea des le scot la lumină să le mai văd, să mă mai bucur, să le mai cercetez, până ce ochiul prea atent, simţurile prea ascuţite la pândă, descoperă imperfecţiunea.
Munca de a-mi dovedi că există lucrul acela unic, miraculos, în care poţi crede şi căruia te poţi încrede, se năruie în deznădejde.
Ciocârlia se avântă în înaltul cerului, în zorii dimineţii, şi cântă. Cântă în zbor, numai aşa poate, numai aşa simte. Apoi se prăbuşeşte în muţenie, la pământ.
Zborul e credinţa. Credinţa că există ceva, dincolo de puterea noastră de a pătrunde, de a pricepe. Ne avântăm, pentru a găsi acel ceva. Apoi ne lovim de o barieră invizibilă şi revenim îndureraţi şi muţi într-o lume lipsită de pietate. Şi totul se tulbură.
Pană la urmă, în dorinţa aceasta nebunească de a ne găsi credinţa şi de a o păstra intactă, demersul nu e acela de a ne dovedi că nimic nu ne merită într-atât, încât să ne dăruim, pur şi simplu?…

Marilena Guduleasa on Mar 6, 2011

    2 comments already | Leave your own comment

  1. 6/26/2014 | 8:01 pm Permalink

    De cand mi s-a-ntamplat ce stii nu mai pot vorbi cu usurinta de aproape nimic. Ce sa spun eu despre incredere? stiu numai ce mi s-a intamplat: ca atunci, in cea mai mare incercare de pana acum, am simtit ceva care nu ma lasa sa ma pierd complet cu firea. Nu stiu, e de sus, sunt eu, nu stiu inca, stiu doar ca simt o imensa recunostinta…mie, in lipsa de alta identificare…asta o fi taria sufleteasca…ma rog numai sa n-o uit, de cate ori voi fi la ananghie…deocamdata ma multumesc sa stiu ca e acolo, in mine, undeva…

    Respond to this comment

  2. 6/26/2014 | 11:08 am Permalink

    Marilena, de-a lungul vietii am avut, mereu, primul impuls, acela de a crede vorbele si faptele dintai, ca sa constat si sa mai si traiesc o mare dezamagire. Ca, nu stiu cum s-a facut, da exact acolo unde puneam tot sufletul si gandul, acolo aparea dezamagirea cea mai mare pana la urma. Nu putea sa nu fie, totusi?
    M-am gandit adeseori, dupa ce se consumase totul demult sau nu chiar, ca greseala era la mine, la felul in care hotaram eu sa-mi gestionez relationarea cu cei din jurul meu, cu cei apropiati, nu intr-atat de mare masura cum imi construisem eu sperantele, dovedite desarte ulterior.
    Ma avantam in relatii cu entuziasmul alergatorului la cursa de 100 m plat, adica cu viteza maxima din bloc start. Evident dezamagirea venea pe masura repezelii mele.
    Cu vremea, insa, am devenit mai ponderata, mai circumspecta la entuziasm si mai atenta la ce se ascunde dincolo de aparente. Dar, in acelasi timp, am si pierdut, tot mai mult din acea bucurie care ma caracteriza si ma definea in relatia mea cu ceilalti.
    De cate ori m-am entuziasmat mai tare, tot de atatea ori dezamagirea m-a cuprins in cele din urma in firele ei nevazute. Desprinderea insa a fost tot mai usoara, cu anii ce au urmat. Asteptam tot mai putin iar confirmarea nu ma mai surprindea. Stiam deja.

    Respond to this comment

  3. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>