Refugiatii

Isi adunau o bruma de lucrusoare, unele inutile, dar care in deriva clipei pareau indispensabile supravietuirii, ferindu-si privirile albe, acoperindu-si gurile cu palma, inabusindu-si gemetele, cu gesturi tremurate trageau dupa ei o usa pe care nu si-o mai aminteau asa de grea, o incuiau cu grija, strecurandu-si cheile in buzunare fara fund si plecau garboviti, cu ochii in pamant, cu fiecare pas mai departe de ei, de tot ce se obisnuisera sa se inchipuie a fi. Ii exilau razboiul, foametea, prigoana unor idealuri in care se incapatanasera sa creada absurd, ilogic, ii alungau vremurile, destinele, soarta. Se adunau, doua trei familii intr-o singura gospodarie, ca intr-o gara parasita, unde astepti sa mai treaca un tren, o drezina de care sa te agati fie si cu o singura mana, sa te duca macar pana in halta urmatoare. Bateau la porti straine, straini in haine de capatat, pentru un adapost de o noapte, pentru un capatai fara odihna. Se pierdeau in lume, isi pierdeau urma, refugiati, instrainati, insingurati. Ii vedea aievea marsaluind fantomatic, strangandu-si la piept boccelele innodate, patetici si gravi, incruntati si sobri, de parca ar fi oficiat un ritual, incolonati intr-o procesiune, o cruciada muta, fara ecou.
O urmarea de ceva timp imaginea asta, vedea cu ochii mintii fiecare detaliu, fiecare amanunt.
Nu era razboi, nu era foamete. Era numai tacere, tacerea aceea adanca, dinaintea unei plecari. Nu plecau nicaieri. Mancau impreuna, intinzandu-si unul altuia painea si cutitul, isi turnau apa, gesturile veneau unul in prelungirea celuilalt, calme, uneori li se atingeau mainile si atunci tresareau ca la o aducere aminte.
“Sa nu uit…”, se gandea. Nu mai stia ce nu trebuia sa uite. Bocceaua era déjà facuta, innodata, dar o desfacea in fiecare zi, stia ca mai era ceva de pus in ea, stia ca nu mai incape nimic daca nu scoate mai intai ceva, ceva ce ieri pusese tot asa, scotand. Mana se ducea la barbie, gest de femeie batrana.
Nu o intreba ce face, nu-i arunca nicio banuiala. Parea ca nu o baga in seama. Incepuse un joc, de-a impachetatul si despachetatul. Cand credea ca nu o vede, se uita pe furis sa vada ce-a scos, ce-a pus in loc. Era sigura ca si el face la fel. Si odata abandonat de el, lucrusorul acela fara importanta devenea o tinta pentru ea, si-l dorea, de-ar fi aruncat desaga cu totul si l-ar fi pastrat numai pe el.
Ce-ai lua cu tine pe o insula pustie?
Un briceag, un ghem de sfoara, chibrituri…
Stia o multime de trucuri, s-ar fi putut descurca noaptea, in padure, cu mainile goale. Se orienta usor, dupa cum adia vantul, dupa unele mirosuri pe care numai ea le putea simti, dupa crengile copacilor in care numai ea putea vedea brate, siluete, imaginatia ei putea croi drum prin bezna cea mai adanca.
Avea sa-si gaseasca drumul ei, cu conditia sa nu uite nimic. Si iar gandul, banuiala, presimtirea ca mai e, ar mai fi ceva, a dus-o pe marginea patului. Sa se aseze un minut, sa-si adune gandurile.
Inchisese ochii si filmul pribegiei incepuse sa i se deruleze, in alb si negru, ca o pelicula muta. Nici n-a simtit capul lui greu asezandu-i-se in poala, asa cum se imagina purtata de pasii tarati in urma convoiului de instrainati.
Doar mainile ei, ratacite in suvitele incurcate, l-au strans la piept, cum si-ar fi strans bocceaua in care adunase, atat cat i-ar fi trebuit sa reziste pana la urmatoarea halta.

Marilena Guduleasa on Jan 11, 2011