Cuvant înainte

Toate începuturile mele au fost anevoioase. Mi-ar plăcea să am mai multă încredere în mine, dar lipsa aceasta e compensată uneori de încrederea pe care cei din jur mi-o acordă, nu știu nici eu de ce, și care mă obligă să mă mobilizez, să îmi pun papucii invers și să merg înainte, chiar și atunci când mi-ar veni să fac stânga-mprejur și să o rup la fugă îndărăt.
Blogul acesta este, de fapt, un proiect mai vechi al lui Dan, agentul meu literar și mai nou administratorul meu de site. Glumesc, desigur. Oricum, tot ceea ce se vede e munca lui, tot ceea ce se va citi, va fi a mea.
Nu știu care va fi beneficiul cititorilor, dar vă spun care va fi al meu.
Nu pot să spun că “îmi plac” foarte multe lucruri. Peste etapa aceasta sar foarte ușor. Apoi mă îndrăgostesc. Iremediabil. Pe viață. Și când iubesc devin posesivă, avară.
În scris, tendința aceasta se acutizează, toate textele cărora le dau drumul în spațiul virtual am senzația că nu-mi mai aparțin. Probabil că același sentiment de înstrăinare îl au și cei care își trimit manuscrisele la tipar.
Blogul acesta va fi ca o bibliotecă personală, în care să-mi adun gândurile, să le dau o formă cât de cât fixă, să mă pot întoarce la ele să le rasfoiesc… poate când voi fi bătrână și degetele mele anchilozate de artrită nu vor mai putea tasta.
Oriunde am scris, oriunde am publicat, am făcut-o din tot sufletul, ca și cum mi-aș fi scris mie, ca și cum aș fi scris doar pentru mine. La fel va fi și aici, doar fără “ca și cum”…
Nu știu dacă voi semna vreodată pe o copertă de carte. Nu mi se mai pare atât de important.
Cu mult mai important ar fi să reușesc să-mi adun toate nimicurile vieții laolaltă, într-o poveste atât de frumos alcătuită încât să ajung să o aud povestită și de alții. Ca și cum ar fi a lor.
Poate că-mi va fi mai ușor așa să mă recunosc…