La margine de București

De câte ori mă întorc pe strada pe care am crescut trăiesc aceeași senzație, pe care trebuie să fi trăit-o Gulliver ajuns în Lilliput. Simt că invadez cu călcătura mea uriașă un univers delicat, perfect conservat într-o buclă a timpului: vremea copilăriei mele.
Este inexplicabil, fiindcă locurile s-au schimbat mult, s-au ridicat în unele locuri vile cochete, cu cel puțin un nivel mai înalte decât fostele căsuțe de mahala bucureșteană și care domină acum peisajul aproape gata prefăcut în “cartier rezidential”.
Eu am crescut “la margine de mahala” și nu mi-e rușine s-o recunosc, dimpotrivă. Era un univers patriarhal acolo, cu totul special, evocat splendid, nostalgic, de cântecele lui Gică Petrescu. Universul acela este pe cale de dispariție acum. Au dispărut, pe rând, tutungeria din colț, croitoria lui Țițera Manolache (care nu-ți nimerea niciodată mânecile la costum, de unde și expresia “te-ai îmbrăcat de la Țițera”, când îți intră hainele la apă), cișmelele cu pompă, țigăncile cu bombonata-aromata (bulgărași de popcorn colorați în roz și bleu), țărăncile care te trezeau duminica dimineață cu strigătele lor cântate: “Hai, la brânză, smântână!” căruțașii cu mături de nuiele sau zlătarii care îți schimbau hainele vechi pe cazane de cositor. Căsuțe albe cu flori la ferești, drame consumate colectiv, personaje de film suprarealist, viață trăită pe îndelete, povești cu început și sfârșit.
Câțiva doar au mai rămas, dar pare că timpul a avut răbdare cu ei. De mai bine de jumătate de veac ducându-și zilele împreună, despărțiți doar de câteva uluci de gard, strâng rândurile din ce în ce.
Prin unele curți, însă, s-au schimbat generațiile. Foștii mei tovarăși de joacă, de-acum cărunți pe la tâmple, duc aceeași viață aparent tihnită pe care au dus-o părinții și bunicii lor. Copiii lor merg împreună la școală și bat mingea pe-același maidan, transformat iarna în derdeluș. Unii chiar au devenit bunci între timp, însurați de tineri cu fetițele pe care le trăgeau de cozi și cărora le încurcau jocul cu păpușile, pe vremea când erau niște țânci.
Mă-ntreb cum ar fi fost să fie. Dacă în urmă cu douăzeci de ani m-ar fi întrebat cineva cum îmi văd viața, ultimul lucru la care m-aș fi gândit ar fi fost să mă imaginez trăind tot în casa și în curtea părintească, oricât de dragi mi-ar fi fost ele și oricât de fericită m-aș fi simțit acolo.
Cum poți să împaci tradiția, continuitatea, cu dorința de a-ți croi propriul tău drum, de a-ți urma propriul destin, de a-ți scrie propria istorie?
Nu duc o existență mult deosebită de cea a părinților mei. Nici copilul nu mi l-am crescut altfel decât am fost eu educată. Doar am schimbat cadrul general și nici nu-mi pot imagina ce-aș fi devenit, dacă n-aș fi făcut-o.
Pentru mine, plecarea de-acasă a însemnat o etapă hotărâtoare în procesul de maturizare. N-a fost nici prea repede, nici prea târziu, pentru a reuși să-mi pun pe picioare propria mea concepție despre viață, probând-o, adaptând-o, amprentând-o.
Nu știu dacă aș fi reușit la fel de bine rămânând, nu sunt convinsă că m-aș fi putut desprinde de mentalitatea de copil, și încă mezină.
Oricât de în urmă aș simți că am rămas față de planurile mele de viață, oricât de nemulțumită aș fi de realizările mele, oricât de mici și de neimportante mi s-ar părea izbânzile și oricât de apăsată m-aș simți de ceea ce nu mi-a ieșit chiar așa cum am sperat, cum pășesc în bucățica aia de lume, cum simt că încep să cresc. Din doi pași, cât alții în zece. În câteva clipe, cât alții nici într-o viață întreagă.
Și îmi pare bine că am unde să mă întorc. Că ea, strada, cu căsuțele ei albe, cu oamenii ei încremeniți parcă într-un alt timp, cu tatăl meu așteptându-mă în poartă sunt acolo, în timp ce eu, dincoace…