Cu Hlestakov, inainte!

Ultimul articol al lui Andrei Pleșu de pe blogurile Adevărul m-a dus cu gândul la scena finală din Revizorul, lui Gogol. Tot mai des în ultima vreme îmi vin în minte scene și replici din piesa aceasta, pe care o consider mai actuală ca oricând, chiar mai actuală și decât Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau … Escu, a lui Tudor Musatescu.
Poate fiindcă asemănările sunt mult prea evidente, ca să te mai miri cum ficțiunea și-a croit calea către realitate. Cum este săltat Cațavencu și turnat la hârdăul lui Petrache, ca să facă loc unui candidat și mai corupt, pe care or să-l voteze niște cetățeni turmentati mituiți de potentații locali. Cum Decebal Necșulescu, după ce ia toate doctrinele la rând ca să-și afle și el un locșor de ministru, din care să-și poată trage mai multă spuză pe turta lui și-a celor care-l susțin (respectiv soțul amantei, interesat de o lege care să-i favorizeze afacerile și să-i îngroașe conturile), ajunge în disperare de cauză să-și facă el singur un partid Național-Liberal-Socialist-Creștin-Democrat, din care, vorba socrului său, măcar n-o să-și mai dea demisia. Literatura română a cam epuizat toate satirele, fără să-și atingă scopul, acela de a îndrepta ceva. Pesemne politicienii nu citesc beletristică, măcar de-ar citi legile, constituția, declarația drepturilor omului, ori ceva, orice legat de administrarea banilor publici în interesul cetățenilor.
În privința lui Gogol, se pare că și regizorii noștri au avut același sentiment ca și mine, fiindcă piesa apare azi în repertoriul mai multor teatre și nu doar pentru că este o piesă clasică, ce se poate juca oricând cu casa închisă, ori fiindcă distribuirea actorilor oferă șansa unei distribuții glorioase (nici un rol secundar nu-i neimportant în economia scenei).
Pe scurt, tema principală este tot corupția, corupția întinsă ca o plagă de la Sankt Petersburg până în fundul unei gubernii uitate de lume, la marginea Siberiei. Niște gură-cască, niște negustori de piei de cloșcă împrăștie zvonul că vine Revizorul “incognito” în inspecție și toată lumea începe să se agite. Scopul inspecției nu se cunoaște, nici nu se bănuiește, nici nu contează. Nimic nu-i cum ar trebui să fie, oricum. Toată lumea, chiar și cei care nu ocupă funcții publice, știu că indiferent cum ar decurge vizita de la centru, fără șpagă nu vor scăpa. De florile mărului dreg un pic, la suprafață, imaginea instituțiilor publice, de concentrat însă se concentrează pe scenariul dării de mită, care nu poate fi împinsă, așa, oricum, sub nasul ilustrului demnitar. Deasupra tuturor, ca un tătuc care veghează la binele și liniștea comunității, cu mână de fier și glas tunător, majestatea sa, Primarul. În jurul lui, strâns uniți de interesul momentului, ceilalți bugetari: directorul poștelor, cel al spitalelor, al pușcăriei, judecătorul, inspectorul școlar și așa mai departe. De cealaltă parte, mediul privat, ăla “slab” căruia i s-a cocoțat “grasul” în cârcă, să-i dea pinteni, să creeze plusvaloare (metafora îi aparține unui Anton Antonovici al vremurilor noastre).
Ghinionul face ca drept Revizor să fie luat un terchea-berchea, în trecere prin oraș. Nu-i trebuie mult să-și dea seama ce se petrece și profită la maxim de orbirea pe care cuvântul cheie “incognito” le-o provoacă unșilor cu toate alifiile corupției. În fruntea tuturor, primarul își pune la bătaie tot, inclusiv familia, pentru ca urgia să treacă peste el fără să-l clintească din funcție. Dar chiar înainte de marea petrecere de logodnă a fetei lui cu așa-zisul Revizor, acesta se gândește totuși să spele putina, adunând tot ce se poate aduna de prin buzunarele tuturor, chiar și a celor care n-aveau nici în mâneca nici în clin cu vreo inspecție.
În urma lui, directorul poștelor vine cu o scrisoare, pe care Hlestakov i-o scrisese unui bun prieten și în care îi povestește toată tărășenia. Scrisoarea aceea e trecută din mână în mână și citită cu voce tare. Fiecare se oprește brusc atunci când vine vorba despre el, spunând că nu e cazul să mai continue, că e de-ajuns. Ceilalți protestează: dacă ei s-au făcut de râs, să se facă și ceilalți. Și sfârșesc a râde cu lacrimi, până la sufocare, până când primarul, cel mai lovit în orgoliul său, poate și fiindcă se umflase și cel mai tare în pene, îi reduce la tăcere cu replica memorabilă (adresată de Gogol și sălii, și spectatorilor prin intermediul personajului său): “Radeti?! De voi înșivă radeți!”
Și în liniștea care se lasă, în tăcerea deconcertată, o voce din culise anunță venirea adevăratului Revizor.
Citiți aici Inventarul lui Andrei Pleșu. Eu l-aș citi de la tribuna Parlamentului. Poate că, după ce râsetele se vor stinge, câțiva mai răsăriți (și nu “emanați”) se vor gândi mai bine la ce va sa vie, când se va schimba Puterea.
Sub “tichiile roșii”, cum le numește Andrei Pleșu, se poate ascunde un alt fake, un alt Hlestakov care își va bate joc de noi. Iar noi, noi, după atâta amar de comedie, ce-am mai avea de oferit, în afară de viețile noastre?
Concluzia articolului mă tem că-i mult prea optimistă: oare chiar să mai putem “invinge”? Pe cine? Și cum?