Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Intre iluzie si adevar

castelConsider minciuna un reflex condiționat de autoapărare. Îl căpătăm în copilărie și îl datorăm unei naivități cu care toți ne naștem.
Suntem învățați că adevărul e cea mai bună minciună și că niciodată nu va fi sancționat. În timp ce minciuna are picioare scurte și odată descoperită nu vom mai fi crezuți pe cuvânt niciodată: nu vom mai avea cuvânt.
Și totuși adevărul de cele mai multe ori e o mărturisire, o confesiune care despovărează un cuget încărcat de o minciună sfruntată, cărată de ceva timp pe conștiință.
Ca să mărturisești un adevăr, obligatoriu mai întâi trebuie să minți. O zi, un an, o jumătate de viață, ce-i foarte sigur e că minciunile sunt mai rele decât crimele, care au un termen bine stabilit de prescriere și e de preferat ca, în unele cazuri, mincinosul care nu s-a spovedit la timpul potrivit nici să n-o mai facă și să tacă în veci.
În mod paradoxal, un adevăr spus la momentul nepotrivit face ca tot restul să pară o minciună. Albul să se amestece cu negrul iremediabil și ireversibil.
Iar pedeapsa să fie mai degrabă pentru cel care ar trebui să acorde iertarea, decât pentru cel care o pretinde, în numele unei cutume care a rezistat peste veacuri, civilizații și generații de mincinoși: “Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat”.
Minciuna nu e nici tolerată, nici tolerabilă. Dar n-ar trebui să arunce cu piatra decât cel fără de păcat.
Cea mai grea minciună, după mine, nu e cea care ți se spune și în care te încrezi, până la o probă contrarie și fatală care face să ți se dărâme cerul în moalele capului. Genul acesta de minciuni sunt hopurile pe care le traversăm în drumul nostru către maturitate, către maturizare. De la cele mai puțin grave ca și consecințe, dar care nu mai lasă loc de răsfățuri, cum ar fi povestea berzelor aducătoare de prunci, existența cândva nepusă la îndoială a lui Moș Crăciun, ori a piticuțului care te urmărește ce faci când stai singur acasă și raportează totul părinților, până la cele mai grave: jurămintele încălcate sau promisiunile că dacă ești bun, harnic și corect ai să reușești în tot ce-ți propui în viață.
Minciunile de gradul doi sunt cele în care vrei să crezi cu tot dinadinsul, în ciuda tuturor probelor și evidențelor. Minciunile care te îndepărtează de toți cei care nu pot sau nu vor să intre în jocul tău. Minciunile care te izolează într-o existență otravită de prefăcătorie și disimulare, în care nu mai ești tu, nu mai vrei să fii tu, acel “tu” pe care îl disprețuiești pentru lașitatea lui de a nu putea face față adevărului, de a nu-l putea înfrunta.
Nici măcar nu vrei să fii crezut, vrei să stii, dintr-o privire, un gest, un semn că ești înțeles. Vrei sa fii lăsat să îți trăiești resturile unei vieți care ar fi putut fi frumoasă, dar niciodată nu va fi, fără să fii judecat. Minți prin omisiune, cum că lucrurile sunt ok, sunt în regulă, tu ești bine, n-ai nevoie nici de ajutor, nici de compasiune.
Și de obicei acest tip de minciună este precursorul minciunii supreme, cea în care nu mai poți să nu mai crezi, cea care îți devine unic și singur refugiu, cea pe care ți-o spui seara la culcare, în loc de rugăciune și în zori, drept deviză. Minciuna fără de care nu mai poți trăi.
Există minciuni naive, minciuni care ne înfrumusețează viața. Minciuni pe care le brodăm în jurul unei existențe albe, plate, ca să-i dăm un pic de culoare, un strop de avânt. Sunt acele vise pe care le povestim și ni le povestim, ca și cum ar urma să se împlinească și să ne rotunjească deplinul unei vieți ciuntite de frustrări. Vise pe care ne mulțumim și ne rezumăm să le visăm, nu luptăm pentru ele pentru ca nu le vrem adăugate pe lista neagra a altor și altor dezamăgiri. Ele nu fac rău nimănui, sunt baloanele noastre de săpun, în care micșorați și ușori plutim înapoi spre vârsta inocenței, spre vârsta copilăriei, când totul era posibil, doar să vrei, când puteai trăi în joacă și totul era simplu, curat, limpede: trecut prezent și viitor.
Există minciuni care ne dor, dar la care ținem și nu vrem cu niciun preț să renunțăm. Vrem și avem nevoie să credem că există dragoste, că există devotament, că există pentru fiecare dintre noi un suflet pereche lângă care vom înfrunta eternitatea, că există justiție divină, că cei care ne-au făcut să suferim vor fi pedepsiți, vor suferi la rândul lor, că există Rai și că există o Viață de Apoi, că există fericirea supremă și că fiecare dintre noi avem dreptul la o felie din ea.
Și există minciuni de care ne agățăm ca să nu ne atârnăm ștreangul blazării de gât. Minciuna că truda noastră are un rost, că ceea ce lăsăm în urma noastră va dăinui, că avem un rost pe pământ și că nu vom pieri în întuneric, ci vom sparge cupola unei alte existențe, mai demne, mai frumoase, mai drepte, spre care ne vom înălța ducând cu noi tot ce-am iubit și-am strâns în suflete și în inimi.
Există minciuni și există iluzii.
Și undeva, la mijloc, suntem noi, sfâșiați între două porniri contrarii, atât de omenești, între dorul de adevăr și teama de a-l lăsa să ne năruie visele, toate…

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>