You go, girl!

Am aflat cândva că există un cod al onoarei între bărbați. Că, așa, mânați cum sunt ei de instincte și predispuși la amor , oricând, oriunde, cu aproape oricine, stăpânind perfect – în teorie și în practică -tehnica simplă a separării dragostei de sex, sunt credincioși totuși unor principii de la care rareori se abat. Iar atunci când se abat, o fac conștienți că vor fi excluși, că vor suporta consecințele, la fel cum fugind din armată știu că vor fi declarați dezertori și vor fi judecați nemilos de Curtea Marțială.
Soția (sau iubita) prietenului cel mai bun, de exemplu, nici nu intră în discuție. Nu poți avea o femeie, după ce i-ai strâns mână aparținătorului de drept al titlului de proprietate asupra farmecelor ei. Embargo-ul cade, doar dacă cei doi, amicul și iubita, ajung să se despartă de un mai mult sau mai puțin comun acord.
Este motivul și explicația pentru care bărbații nu prea își poartă pică din pricina femeilor, iar prieteniile de sex masculin sunt întotdeauna mai trainice și mai longevive decât ale noastre, deținătoarele armelor de corupție în masă.
Noi greșim total atunci când încercăm să-i facem geloși pe iubiții noștri, prezentându-le potențialii aspiranți la mâinile noastre, inelate au ba.
Efectul obținut va fi exact opusul a ceea ce am intenționat: iubitul oficial va ieși în dublu câștig, pe de-o parte liniștindu-și temerile cu privire la stabilitatea poziției lui în relație, pe de altă parte câștigând un nou tovarăș de vânătoare. Iar tu vei rămâne cu îndoiala că ai mai reprezenta o atracție și pentru unul, și pentru celălalt, fiindcă oricât ne-ar împuia capul cu sfaturi psihologii și oricâte reviste deștepte pentru femei moderne am citi, noi încă mai credem că gelozia este semnul cel mai ușor de decodificat al dragostei partenerului.
Despre existența sau conținutul codului de onoare între bărbați nu știm prea multe. Ca și în alte situații despre care ei sunt convinși că nu trebuiesc divulgate femeilor, că nu e treaba lor, și în privința asta păstrează o discreție totală.
Ceea ce știm, știm despre noi. Iar unul dintre cele mai importante aspecte este acela că noi, femeile, încă nu avem un asemenea pachet de reguli.
În principiu și noi suntem conștiente că nu se face să intervenim în relația de dragoste sau de cuplu a celei mai bune prietene, a surorii, verișoarei, sau a oricărei alte femei, care nu ne-a greșit cu nimic. Dar o facem. Și ne mai găsim și scuze, dintre care prima și cea mai folosită, fiindcă se mulează perfect pe profilul nostru “slab”, este că ne-am îndrăgostit, iar inimii… of, ce dor, ce chin, ce jale, nimeni nu-i poate porunci. Inima, cum ar veni, n-are un cod al onoarei, funcționează după propriile-i legi suverane. Nu știu la origini ce s-a vrut să se exprime prin sintagma “femeia e sexul slab”. Că s-o fi referit la puterea fizică, la capacitatea de a se descurca în situații dificile, de a întinde arcul sau de a fi în stare să-și poarte singură de grijă. Orice ar fi fost la început, nu mai e valabil azi, dar ideea încă mai persistă în mințile noastre și mă face să mă gândesc că “slab”, în vremurile pe care le trăim, înseamnă un singur lucru: ușuratic, naiv, lesne de manipulat.
Dacă există o solidaritate feminină, aceea este categoric mult mai vulnerabilă decât solidaritatea sexului opus.
Bărbații vânează femei, iar femeile se vânează între ele. Cu aceeași consecvență, și unii și alții.
Când vom înțelege și noi că nu s-au terminat bărbații, așa cum bărbații au înțeles de mult (și s-au calmat) că femeile vor continua să se multiplice exponențial, poate că vom reuși să privim cu mai multă detașare, problema asta, a găsirii sau a păstrării unui partener, fără se ne mai agățăm absurd de câte o pereche de pantaloni. Un bun punct de plecare pentru a ne consolida niște principii, de a ne întări poziția slabă. Fiindcă acel cod al onoarei masculine pe care îl întrevăd eu e un edificiu clădit tocmai pe ideea că nu i se opune nimic, pe fudulia unei unicități lesne de învins.
Dar, vrem cu adevărat? Aceasta este întrebarea!..