Sedusa in noaptea nuntii

Aş fi putut fi victima perfectă a bărbaţilor, dacă nu mi-aş fi dat seama la timp că inima nu trebuie purtată la vedere.
Din mândria prostească, de a mi-o etala în toată splendoarea inocenţei ei, mi s-a tras prima dezamăgire. Şi ultima.
M-am jurat să nu mai spun eu prima “te iubesc” şi nici să nu mai cred atunci când mi se spune, fără să mi se poată şi argumenta.
De ce mă iubeşti, de ce m-ai iubi?… M-am învăţat să-mi etalez mai întâi defectele, pentru a fi sigură că nu trec drept altceva decât sunt. Undeva, în cea mai ascunsă cămăruţă a sufletului meu, am ferecat încrederea de sine. Pe post de lacăt au stat vorbele celui care nu m-a vrut dintru început şi care nu s-au şters până azi. Cel care nici iubit nu s-a lăsat, deşi nu-i cerusem,  niciodată, nimic mai mult.
Toate astea s-au întâmplat cu un sfert de secol în urmă, dar timpul nu înseamnă nimic, timpul nu vindecă nimic şi nici nu schimbă nimic, De-ar fi să mă pot întoarce, cu mintea de acum, cu toată înţelegerea vieţii la care am putut accede, nimic nu s-ar schimba: aş avea aceeaşi atitudine de perdant în faţa celui care mi-ar aprinde călcâiele şi mi-ar întuneca minţile. Pe mine, dragostea mă prosteşte, îmi dezactivează mecanismele de autoapărare şi de supravieţuire. Reacţionez stupid, aşa cum n-aş sfătui pe nimeni să reacţioneze, pentru că aşa sunt eu: sfătuitorul perfect, pentru oricine altcineva, în afară de mine.
Eu n-am făcut sport în viaţa mea, dar dacă aş fi făcut scrimă, aş fi ajuns renumită, fie şi numai pentru faptul că masca mi s-ar fi potrivit atât de bine pe faţa, încât toate firmele producătoare  m-ar fi curtat să le fac reclamă.
N-am fost victima niciunui bărbat, doar victima propriilor mele frâne psihice, care s-au transformat cu timpul în frâne afective. Şi totuşi, nu o dată mi-am dorit, neghiob, să fi fost.
Ascult femei care au iubit de n-şpe ori în viaţa lor, care au fost părăsite, minţite, înşelate, şi au aşa o lumină în ochi şi o aură, de parcă ar fi fost toate izgonite din Paradis. Sunt glorioase, în timp ce eu mă simt înfrântă şi văduvită de nişte experienţe atât de minunate, eu, cea care n-am primit în viaţa mea decât un singur bărbat, unul, în urma căruia am tras toate zăvoarele şi am încuiat toate lacătele.Unul, în băutura căruia am avut grijă să picur câte un strop de otravă în fiecare zi, ca să se obişnuiască şi să capete imunitate. Şi căruia i-am făcut urechile toacă, să nu-i mai vibreze, nici ciocănelul, nici scăriţa, la cântec de sirene. Tot păţitu-i priceput!
Şi totuşi feminitatea nu la foc de lemne pe vatră se coace. Eu n-am să-mi pot miji niciodată ochii, privind în zare, şi n-am să pot ascunde niciodată mai mult de-un sens în zâmbetul meu nostalgic.
Îmi imaginez fostele iubiri ca un stol de cocori desenând un “V” perfect pe cerul tomnatec. Doar mi le imaginez. Eu n-am “foşti” şi nu sunt pentru nimeni “fostă”.
Cândva, un băiat mai matur decât vârsta pe care o avea, mi-a pus piciorul în prag şi mi-a spus: “pe-aici nu se trece”. Iar eu, ascultătoare, n-am trecut niciodată pragul acela, dincolo de care înflorea viaţa amoroasă, liberă de orice prejudecăţi, şi am rămas dincoace, în oficiul aceleaşi vieţi, în care de obicei se coc plăcintele poale’n brâu, cele care aduc mereu bărbaţii acasă, de pe unde-or umbla.
Cu toate astea, n-am uşi de biserică în casă şi nici altar la picioarele forjate ale patului size XXL din dormitorul conjugal.
Virginitatea femeii e încă foarte căutată şi flatantă pentru bărbat, dar pentru femeie o văd mai degrabă ca pe un handicap, decât ca pe un atu. Lipsa unei experienţe, fie ea şi aproximativă, în relaţiile cu bărbaţii, face ca bobocul să nu se desfacă niciodată. Iar experienţa căpătată ulterior, ofileşte prematur trandafirul care, altfel, poate ar fi reuşit să supravieţuiască mândru în glastra conjugală, până la adânci bătrâneţe.
Nu degeaba se spune că cele mai bune neveste sunt femeile (foste) “uşoare”, că ele cunosc cel mai bine “la” bărbaţi.
Cele mai discutate teme în societatea femeilor sunt căsătoria (pro sau contra), fidelitatea, trecerea cu vederea în cuplu ale unor mici scăpări din hăţurile jurămintelor făcute cu pirostriile pe frunte, dragostea şi pasiunea, raţiunea şi simţirea, neapărat privite ca feţe ale aceleaşi monede.
Toate avem principii feministe, în teorie. În practică nu le aplicăm decât după multe umilinţe şi de multe ori suntem silite să ne justificăm cu ele eşecurile suferite în timp ce făceam tot ce stătea în puterea noastră să facem. Sau să suportăm.
Poate că şi dragostea şi relaţiile de cuplu sunt lucruri care se învaţă exersând, nu sunt reflexe necondiţionate, cu care ne naştem.
Poate că, în mod absolut inconştient, bărbaţii le preferă pe cele cuminţi, fără istorie personală, tocmai fiindcă se aşteaptă de la ele să nu se prindă prea repede de mersul lucrurilor, să nu îşi însuşească decât lecţiile predate şi exemplificate de ei, ca şi cum certificatul de căsătorie le-ar aşeza pe şaua nasului ochelari de cal. Ori că verigheta de facto ar reprezenta o compensaţie suficienta pentru tot restul “pierderilor”.
Ca de obicei, există o veste bună şi una rea.
Vestea bună (penttru ei) ar fi că, într-adevăr, o femeie care nu şi-a descuiat inima şi băierile sufletului decât în faţa unuia singur, nu-l va lăsa niciodată din proprie iniţiativă. Pentru ea, virginitatea fizică din (aproape) noaptea nunţii se va transforma foarte repede într-o virginitate psihică, emoţională, afectivă, care o va împiedica la propriu să se dezbrace de haine şi de complexe în faţa altui bărbat.
Vestea proasta (pentru ele) este că o vor rămâne cu regretul…