Daca internet n-ar fi, nu s-ar mai povesti!

De când n-am mai scris despre subiectul care mă înfurie şi mă incită, mă revoltă şi mă seacă, mă ademeneşte, dar mă şi exasperează, pot şi broda pe marginea lui, dar pot să-l şi desfiinţez şi să-l desfid: internetul?

Eu nu iubesc internetul. Face parte din viaţa mea aşa cum fac multe alte lucruri pe care nu mi le-am dorit şi fără de care am trăit cândva cu mult mai fericită. Mă folosesc de el  ca de o unealtă la care oricând as putea renunţa. Îmi pierd nemăsurat timp preţios căutând informaţii de veridicitatea cărora mă îndoiesc, şi alt timp de nerecuperat ca să mi le confirm citind în cărţi adevărate, reale, cu file de hârtie, nu de Word sau HTML.

Simt că îmi perverteşte valorile în care cred de când mă ştiu, că mă coboară pe o treaptă pe care n-am părăsit-o uşor şi la care nu intenţionam să mă întorc, aceea a superficialităţii, lipsei de concentrare, credulităţii.

Nu ştiu ce mă revoltă mai tare (de fapt ştiu): naivitatea celor care descarcă de pe net tratamente de tot felul şi pentru toate afecţiunile, în care cred orbeşte, diete minune, sfaturi competente postate de incompetenţi, rezumate şi referate, filme piratate înregistrate cu camera direct din sala de cinema, furăciuni şi compilaţii care iau nemeritat locul originalelor muncite şi socotite din pricina asta “neprofitabile”?

Sau falsa comunicare între oameni care nu s-au văzut niciodată, dar care ajung să devină dependenţi unii de alţii, nevoia de a auzi doar ce vrei să auzi, de a arăta doar ce vrei să arăţi, de a te preface că eşti altceva decât ştii că eşti, numai că n-are niciun rost să încerci să schimbi la tine ce nu-i în regulă şi în rândul lumii, câtă vreme poţi ascunde asta…

Messenger-uiesc cu persoane care on line sunt amuzante, spirituale, deschise şi dacă dau nas în nas cu ele din întâmplare, nimeresc în plină conspiraţie a tăcerii, nu mai avem ce ne spune, discuţia se împotmoleşte înainte de a se fi urnit. Până şi privirile cad pieziş, încercând să reproducă penibil poza de ID, aia în care “arată cel mai bine”.

Orice referire la o discuţie anterioară, rămasă spânzurată în eter, devine motiv de stânjeneală. Mai bine o lăsăm baltă. Mai bine lăsăm totul baltă şi ne întoarcem la cei care nu ne-au văzut şi colăceii de pe burtă, şi cearcănele după o noapte de nesomn, şi unghiile roase şi care nu ştiu de unde ne tragem seva poantelor şi a glumiţelor antrenante, fiindcă deconspirarea izvodului n-ar face bine nici la stima de tine, nici la stima de mine, nici la cea de sine, cea mai importantă dintre toate.

Recunosc, atunci când trimit un mail şi aştept cu ochii geană pe ecranul computerului răspunsul, înalţ rugi de mulţumire Domnului, că nu trebuie să aştept par-avionul, sau porumbelul călător.

Dar când primesc un mesaj scris alandala, neglijent, fără cap şi fără coadă, de parcă cel care mi-a răspuns îmi vorbeşte în doru’ lelii, să scape de mine, să nu-l mai plictisesc, parcă nu mai sunt aşa de bucuroasă să-l fi primit în timp record.

Mi s-a întâmplat ca în urma unui taifun domestic să îi trimit propriului meu soţ un mail, nu atât belicos, cât într-un stil “tragedie antică stupid-modernistă”. Uitasem de el, când l-am găsit absolut din întâmplare în folderul cu mesaje trimise şi mi-a îngheţat inima.

Nu mă dezic de ce am scris acolo, chiar dacă acum nu mă mai simt (chiar) atât de rău.
Dar toate vorbele înşirate, mai mult disperat decât inspirat, şi lansate în eter printr-o simplă apăsare de buton, pe care le crezusem uitate, le-am văzut strângându-se în jurul meu în cercuri concentrice, ca o centură de asteroizi bolovănoşi şi colţuroşi.

Nici cu vorbele lansate din vârful limbii lucrurile nu stau mai roz, rămân şi ele să-si bată clopotele în zilele cu hram ale aducerii aminte, dar parcă e mai uşor când nu le vezi, aşa, negru pe alb.

Poţi să te amăgeşti că te-a înşelat auzul, că n-ai înţeles tu bine, că dacă le legi de o lacrimă din colţul ochiului sau de un tremur imperceptibil al vocii, sensul se schimbă cu totul, răutatea era de fapt disperare, urletul – implorare, şi uite aşa, ajungi să mai treci cu vederea, să mai laşi de la tine.

Cum ajungi să scrii cuiva, fie el un necunoscut, fie jumătate din tine, poate jumătatea cea mai bună, lucruri pe care prin viu grai nu i le-ai rosti nici dacă ai şti de bine că mori cu ele nespuse?

E o vrajă, dar una neagră, una care te fură, una care îţi înfige în albul ochilor aşchii de gheaţă şi te face să vezi totul denaturat. Răul  parcă nu mai e aşa de rău, dacă îl poţi justifica, şi asta cursiv, fără să te întrerupă nimeni. Binele în care crezi  parcă nu mai e aşa de bine, când alţii îl desfiinţează competent.

Nu vreau cont pe FB, nu vreau să fiu recrutată online, nu vreau să primesc “like”-uri de la persoane care habar n-au care e numele meu din cartea de identitate, nu vreau să fiu un nickname, nu vreau să devin paranoică şi să mă gândesc că poate acelaşi tip care îmi dă cu flit de câte ori ne intersectăm, îmi trimite declaraţii pătimaşe pe mail sau pe mess.

Nu vreau să ajung să nu-i pot spune bărbatului meu în faţă, ceea ce pot să-i scriu într-un mesaj, despre care să nu ştiu niciodată dacă a fost citit sau l-a aruncat, într-o pornire compulsiv-salvatoare, direct în trash.

Dar îmi doresc, cum numai eu ştiu să-mi doresc lucruri nerealizabile, ca măcar a zecea parte din ceea ce scriu sa ajungă să fie citit de oamenii pe care ştiu că altfel nu i-aş putea întâlni şi nu m-ar putea cunoaşte. Oameni pe care şi eu îi citesc în neştire, mi se pleacă raftul de cărţile scrise de ei, îmi geme computerul de viruşii pe care i-am cules de pe blogurile lor, şi nu mă pot lăsa, nu mă mai pot întoarce la traiul mânăstiresc dinainte de era internetului.

Nu e singura concesie pe care o fac faptului de a mă fi născut prea târziu, cel puţin cu un veac.

Dacă nu m-ar fi răpus holera, aş fi putut fi Florentino Arizo. Dacă mi-ar fi rezistat plămânii sensibili la umezeala landurilor de la Wuthering Heights, aş fi putut fi Catherine. Dacă miopia nu mi-ar fi stins lumina ochilor, aş mai fi putut citi şi acum din Giovanni Papini, în mansarda de pe Mântuleasa.

Aşa, dacă nu mai ştiu cine sunt, dau un search pe Google şi mă găsesc. Că de regăsit…mai greu în vremurile astea ale noastre.