Ce vor femeile
Trăim vremuri nebune. Și nu doar din perspectiva crizei economice, a șomajului, a goanei după bani, joburi, realizări materiale care să ne definească, să ne asigure supraviețuirea, ascensiunea pe scara socială, recunoașterea meritelor, confirmarea în societate, în mediul în care viețuim.
Trăim vremuri nebune de însingurare, vremuri în care socializăm din disperare, cu disperare. Vremuri în care dacă ne mai rămâne timp să deschidem o ușă, alta decât cea de la birou, ne simțim recunoscători. Vremuri în care părinții trebuie să-și anunțe dinainte vizita la proprii copii, ori copiii la proprii părinți, fiindcă programul unora, ca și al celorlalți, e atât de bine drămuit
Cu acte sau fara?
E luna Mai, începe sezonul nunților. Miresele vor înflori prin parcuri, iar noi vom lăcrima nostalgic și le vom ura “Casă de piatră”, încercând să nu ne gândim la statisticile nemiloase care cresc de la an la an rata divorțurilor, ori la deja celebra butadă: “Dragostea durează trei ani”. Sceptici sau încrezători în instituția sfântă a lui “Până când moartea ne va despărți”, ne înghesuim să aruncăm cu orez, să facem poduri de flori pe treptele Primăriilor și ne ferim ca dracul de tămâie să intervenim în disputele familiale ale celor care aleg calea tribunalului. Nași de cununie, da: ținute de gală, flori în piept și petreceri
Curajul marturisirii
Am auzit multe poveşti de dragoste neîmplinită, din pricină că cei în cauză n-au avut curajul mărturisirii. Au iubit în taină, au suferit în tăcere, au purtat cu ei, uneori vieţi de-a rândul, regretul şi căinţa pentru ce-ar fi putut să fie şi n-a fost.
În unele cazuri vindecarea a venit, îndrăgostitul fără speranţă şi îndrăzneală a văzut cum, cel cândva ridicat pe un piedestal, şi-a dat şi el măsura condiţiei lui de biet muritor supus greşelilor şi uzurii timpului. În altele, doar fiindcă drumurile li s-au despărţit, iar ei n-au mai avut ocazia de a afla nimic unul despre celălalt, au rămas cu imaginea
In alb si negru
În general, n-am memoria numerelor. Încurc datele mai ceva ca pisica bunicii ghemul de lână. N-am albume cu poze sortate pe ani, nici album cu pozele de la nuntă n-am. Amintirile mele stau aruncate de-a valma într-un sertăraș al memoriei, unde n-am niciodată timp sau chef să fac ordine, să le aranjez cronologic. Din când în când mai dau peste câte o mărturie că au existat și vremuri mai bune, devin nostalgic-amară și nu știu cum să scap de ea cât mai repede. Îmi face rău să mă văd alături de oameni care, din varii motive, nu-mi mai stau alături. Sau, dacă îmi stau, nu mai sunt
Sfarsit de capitol
Când ceva se sfârșește e tare greu să te gândești, chiar atunci, pe loc, în timp real, că te așteaptă un nou început. Chiar și atunci când îl anticipezi, când îl presimți, sfârșitul (sau începutul, totuna) tot nepregătit te găsește.
Te gândești la universul acela familiar, arhicunoscut, comod, confortabil, în care te cuibăriseși ca pentru totdeauna, rămas de-acum ferecat în spatele unei lespezi de neurnit, de neclintit, ca la un Neverland interzis. Și chiar dacă au fost momente în care ți-ai dorit schimbarea, tot regreți că n-a mai fost să dureze.
Necunoscutul sperie. Timpul le așează pe toate, iar și iar, în alte
Cu Hlestakov, inainte!
Ultimul articol al lui Andrei Pleșu de pe blogurile Adevărul m-a dus cu gândul la scena finală din Revizorul, lui Gogol. Tot mai des în ultima vreme îmi vin în minte scene și replici din piesa aceasta, pe care o consider mai actuală ca oricând, chiar mai actuală și decât Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau … Escu, a lui Tudor Musatescu.
Poate fiindcă asemănările sunt mult prea evidente, ca să te mai miri cum ficțiunea și-a croit calea către realitate. Cum este săltat Cațavencu și turnat la hârdăul lui Petrache, ca să facă loc unui candidat și mai corupt, pe care or să-l voteze niște cetățeni
Complicitate la… amor
Nu cred că suntem făcuți pentru proiecte pe termen nelimitat, ne încurcă chiar condiția noastră de muritori. Și dacă atunci când privim viața prin aburii roz ai unei lingori binecuvântate, din dragoste, delirăm în neștire: “Până când moartea ne va despărți”, cum ne trezim din boală, cum ne cutremurăm de absolutismul unei asemenea nesăbuite declarații.
Poate că nu te îndoiești neapărat de dragostea ta, de omul de lângă tine sau de tine însuți, în chiar clipa aceea sau pentru următoarele decade din viața voastră. De nemurirea sentimentelor însă, e perfect normal să te îndoiești.
Cum nimeni nu-ți poate da garanții, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să ți le iei singur.
Recent Comments