Confession of a Workaholic

Zilele trecute mă gândeam că nu știu să existe om pe lumea asta, mai nemulțumit de el însuși decât sunt eu. Atât de nemulțumită, încât și laudele mă indispun, și vorbele bune. Parcă nu m-aș strădui suficient să mă autodesființez, există încă persoane care au impresia că lumea îmi stă la picioare, sau, dacă nu-mi stă, ar trebui. Ei, uite că, după mine, n-ar trebui deloc să fie așa.
Mi se pare foarte curios că exact cei care-mi sunt mai apropiați și-ar trebui să aprecieze altfel caznele mele, tocmai ei au impresia că nu fac destul. Că nu mă “înfig” mai tare, mai exact.
Ideea este că de zbătut m-am zbătut toată viața mea să răzbesc, dar am făcut-o ca peștele pe uscat. N-a rezultat mare brânză. Probabil că aș fi ajuns aici și fără cel mai mic efort sau stres, fiindcă așa mi-a fost scris.
Am momente în care cred în soartă și momente în care nu cred. Și când cred, atunci îmi vine în minte ideea prostească să mă iau la trântă cu ea, s-o tăvălesc bine și când a fi să se adune din colb s-o facă exact cu fața în direcția opusă. S-o ia invers.
Cel mai simplu e când nu cred și trăiesc pur și simplu în orb, fără să anticipez nimic. Acestea sunt momentele pe care ulterior le identific drept episoade depresive.
Citeam o confesiune al Mihaelei Miroiu (aici) despre “Urâta” care i-a răpit doi ani din viață. Nu și din cea profesională, fiindcă aia a mers înainte bine-mersi.
În mintea mea o femeie depresivă stătea făcută covrig în pat și nu vroia să vadă pe nimeni. N-o interesa nimic, nu simțea nimic, era catatonică, înțepenită într-o durere mută. Nu m-am gândit, nu știu cum de nu m-am gândit până acum, că asta ar fi forma cea mai fericită, ideală de depresie, dacă o pot numi așa, fiindcă e la vedere, e clar pentru toată lumea din jur că ai o problemă și încă una gravă, care nu mai poate fi nici ignorată, nici bagatelizată.
Eu n-am ajuns niciodată în stadiul ăsta, să-mi fie luate în seamă prăbușirile în absolut. M-am făcut covrig în mine, nu în pat. Și nici n-aș mai ști să spun câți ani mi-am șters din biografie, că n-au fost legați. Cumva, comele astea sufletești s-au întins ca petele de petrol care poluează oceanele și mi-au îmbâcsit bucăți din existență.
Mi-a rămas în minte destăinuirea unei femei pe care am cunoscut-o cândva. Fusese studentă departe de casă și se cuplase cu un coleg de facultate, străin. Nu contează naționalitatea. El era frumos, boem, larg la pungă și la inimă, ce mai, o dusese regește cu el. Ultimii ani locuiseră într-o garsonieră închiriată, experimentând un fel de menaj, în care ea îl aștepta acasă cu cina, pe care o mâncau pe terasă, cu flori și lumânări parfumate pe masă, după care făceau dragoste toată noaptea. Apoi au terminat facultatea și el s-a întors de unde venise. Ea s-a dus la el într-o vacanță. Una singură. În care s-au iubit și mai pasional, că le sărise în ajutor și aerul mediteranean și semi-abstinența (nu poți băga mâna-n foc pentru nimeni). Ea a tot așteptat o ocazie prielnică să vorbească și despre viitor. Al lor, împreună, în țara lui de baștină. N-a fost timp pentru asta, prea puțin, păcat să-l irosească, în loc să se bucure de revedere, să se relaxeze, să se distreze. Pe scurt, după ce s-a-ntors în Românica noastră cea de toate zilele, prietena mea nu l-a mai auzit glăsuind, nici la telefon, nici în viu. (Fac o paranteză: să fi fost atunci epoca internetului și a Facebook-ului, nu s-ar fi putut ascunde nici în gaură de șarpe, cineva tot l-ar fi dat de gol. Există o teorie potrivit căreia, prin intermediul a numai trei persoane, poți ajunge, virtual, și la președintele Obama.) Tipul ei focos a dispărut în ceață. Dar ea, femeia plină de visuri de dragoste, s-a înhămat la muncă. Și munca are, se pare, efectul Laudanum-ului (cum ar fi spus una dintre Gaițele din Cuibul de Viespi: “băutura neantului și a uitării”) : prestată la foc continuu te face să uiți de tine. N-a fost rău deloc, și-a construit o carieră, și-a deschis o afacere, a făcut bani mulți, să nu mai aibă nevoie niciodată de portofelul și de garsoniera niciunui purtător de hamleți, fie ei și procurați din shop, pe valută.
Multe și încurcate căile depresiei. Să fie și plonjatul ăsta în muncă tot un semn că ceva scârțâie ca naiba în viața ta?
Și nu mă refer la cei care muncesc din pasiune, îndrăgostiți la propriu de ceea ce fac. Nu la cei care-și pun roadele muncii pe același plan cu copiii născuți din carnea și sângele lor. Mă refer la cei care se înregimentează în muncă sub deviza Auschwitz-ului, în speranța că-i va elibera, sfârșind într-un atac de cord cu capul pe birou.
Ar mai crăpa ei de efort, dacă i-ar aștepta ceva cu adevărat minunat dincolo de ușile batante ale firmei?
Din ce în ce mai mult încep să realizez că orice se tehnicizează și se robotizează, chiar și arta, nu mai are cum să ducă la o împlinire sufletească. Doar să te facă să uiți de tine.
Dar ar trebui vreodată, în vreo circumstanță, fie ea și dramatică, să uiți?
Când suntem extenuați, când de-abia ne mai târâm spre casă, când ne plângem cu zece guri că muncim prea mult și că prea puțin timp mai ajungem să petrecem cu familia, cu prietenii, cu cei dragi, ar trebui să ne bucurăm. De speriat ar fi să nu mai conștientizam toate astea și să ni se pară normal să repetăm aceeași rutină, ca într-o perpetuă zi a cârtiței. Apoi, după un număr de ani, să nu ne mai amintim nimic de noi, ca și cum memoria ne-ar fi fost spălată și înălbită, iar creierul lobotomat.
Problema nu-i întotdeauna că muncim prea mult, cât ce încercăm să substituim prin muncă. Ce gol încercăm să umplem. Si dacă asta ne face mai fericiți, mai împăcați sau doar ne amorțește, ne anesteziază, ne îndepărtează de adevăratul sine, cel gata să colapseze secătuit de vlagă.