Fericirea ne face anoști

Am avut o copilărie frumoasă, fiindcă așa a fost să fie, să am un tată extraordinar. Avea 41 de ani când m-am născut și nu trebuie s-o mai spun eu acum, că pentru cineva născut în 1929, 41 de ani era o vârstă. Mă uit acum la mine și la cei de-un leat cu mine și nu văd maturitatea și înțelepciunea celor care și-au trăit copilăria în lipsuri și chinuri, în timpul războiului, adolescența în perioada tulbure de reconstrucție și tinerețea în ritm de marș forțat. La 40 de ani ei erau bătrâni și la minte și în ridurile de pe frunte.
Tatăl meu a știut să-și dorească lucrurile simple în viață, chiar dacă n-a reușit totdeauna să se și bucure de ele. N-a fost vina lui. A fost, cum mai este și-acum, un om extraordinar de bun și de împăciuitor. A lăsat de la el, ca să nu-i supere sau împovăreze pe alții cu propriile lui visuri.
N-am simțit niciodată la el amărăciune, disperare, dezgust sau dispreț. Nu știu cum făcea, dar avea după o zi întreagă de muncă, și chef de joacă și de povești. Niciodată nu l-am auzit că-i prea obosit să verifice o temă, să explice o problemă de matematică ori de fizică, să asculte toate nimicurile importante pe care aveam să i le împărtășesc.
Mi-aduc încă aminte junghiul din inimă, când a plecat de-acasă pentru mai mult timp și când am făcut temperrraturrrră de dorul lui. De fapt am făcut tuse convulsivă, dar cum eu eram convinsă că nimic rău nu mi se poate întâmpla cât timp este lângă mine, așa am interpretat episodul îmbolnăvirii. Aveam doi ani și învățasem să-l prrrronunt pe rrrr.
În adolescență am oscilat între extreme: timiditate și obrăznicie, supușenie și revoltă, conformism și rebeliune. Un proverb arab spune că omului i s-au dat două urechi și-o gură, ca să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Mie mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc să nu mai spun tot ce gândesc cu voce tare. Ca să fiu sinceră, și-acum mă abțin destul de greu, mai ales dacă sunt provocată insistent.
Cred că atunci, demult, după primele înfrângeri, mi-am dat seama că:
1. Viață se trăiește cu mănușile de box în mâini.
2. Ca dreptatea să treacă de partea ta trebuie mai întâi s-o determini (prin argumente logice ori, la rigoare, forțând nota).
Cum s-a transformat zgâtia de fată într-o adolescentă decisă să-și ascundă bine sensibilitățile sub o platoșă, iar mai apoi într-o femeie voluntară, încăpățânată, bătăioasă, de multe ori surpată pe dinăuntru, dar niciodată lăsând să se vadă asta?
Instrumentul de bază al psihoterapiei este regresia la copilărie. Acolo sunt toate răspunsurile.
O copilărie fericită este garantul unei vieți adulte echilibrate. Nu spun o noutate, este un fapt verificat, demonstrat.
Dar pe noi nu ne interesează oamenii echilibrați, oamenii echilibrați nu au vieți interesante, lor nu li se întâmplă răsturnări de situații, de statusuri. Evident, au și ei cumpenele lor, dar nu într-atât de dramatice încât să poată fi folosite drept studiu de caz.
Fericirea ne face anoști. Și-atunci nu ne rămâne decât să ne reinventăm. Și-o facem uneori cu mare măiestrie, creându-ne scenarii demne de tragediile antice.
Poate că structura mea e așa, sau poate educația m-a făcut puternică, în sensul că în marile mele momente de criză m-am oprit și mi-am repetat de câteva ori (chiar albită la față, chiar simțind cum șira spinării învie și se răsucește ca un șarpe, obligându-mă să mă chircesc) că nu e nimic grav, nimic ce nu se poate rezolva, că numai moartea este o situație fără ieșire, în rest, totul, dar absolut totul poate fi gestionat, evaluat, îndreptat.
În cea mai mare parte a timpului sunt de o platitudine probabil exasperantă pentru cei care se luptă cu proprii lor demoni și-o fac, precum gladiatorii romani, în arena circului.
Ai mei, le place, nu le place, trebuie să se mulțumească să evolueze într-un spațiu mult mai restrâns, mai intim. Și fără spectacol, fără public, fără ovații și încurajări, fără apă la moară, până la urmă se domolesc singuri.
Nu știu dacă am învățat sau pur și simplu am moștenit de la tatăl meu cultul lucrurilor simple, al bunului simț și al discreției, al familiei, al bucuriilor mărunte, insignifiante luate separat, dar care ne dau măsura întreagă a anostității noastre.
Poate de aceea momentele mele de “glorie” sunt de fapt căderi. Iar căderile, doar pretexte de zbor.