Imparatia Oglinzilor Strambe

Ochii mei de copil o știau frumoasă ca o Zână, subțire și mlădie ca în versurile lui Coșbuc, gata să se frângă în îmbrățișarea iubitului ei, care o sorbea din priviri. Privirile acelea de bărbat îndrăgostit, nu amorezat, mi-au rămas etalon până în ziua de azi. Nu putea exista pe suprafața pământului vrajă mai mare care să lege doi oameni. Erau făcuți unul pentru celălalt, ca cei doi frați gemeni din basme, identici, însemnați spre deosebire, în mijlocul frunții, unul cu semnul de foc al Soarelui, celălalt cu sclipirea de diamant a Luceafărului.

Câțiva ani și doi copii mai târziu, Zâna își păstrase doar aerul feciorelnic. Sânii, după două runde de alăptat, hotărâseră că se pot relaxa. Fără un push-up dovedit nimeni nu le-ar fi bănuit semeția de odinioară. Coapsele se uniseră între ele, fundul coborâse sub monumentala lui plinătate. Rubens ar fi fost încântat să-i pozeze, parcă și semăna un pic cu Helena. Vergeturile și celulita năpădiseră și cele mai ascunse colțuri ale epidermei.

Era tânără și frumoasă încă, dar în cu totul alt fel, alt gen. Iar de frânt, nici nu mai putea fi vorba, mai degrabă de dospit.

Un singur lucru nu se schimbase deloc: felul în care o privea iubitul ei. Vrăjit, fermecat, în adorație.

Dacă o fi adevărat că frumusețea e în ochii celui care contemplă, atunci toată splendoarea lumii se strânsese într-ai lui.

(Rubens – Helene Fourment, soţia artistului – Kunsthistorisches Museum, Viena)

Cred că atunci am înțeles că idealul în dragoste este să-ți găsești omul potrivit, cel care să te vadă dinspre înăuntru spre în afară. Care, oricât de superbă ai fi, să nu te aleagă pentru culoarea ochilor ci pentru adâncimea privirii.

Nu-i o glumă, nu-i un clișeu. Dacă te iubește, te iubește oricum. Se uită la tine și la optzeci, cum se uita în adolescență. Nu te măsoară, nu te cântărește. Nu-și decupează în inimă un contur de siluetă diafană, prin care trebuie să te strecori. Nu-și condiționează îmbrățișările de circumferința taliei tale.

Poți să-ți dorești să fii frumoasă. Dar să nu-ți dorești niciodată să fii iubită (doar) pentru asta.

“Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc”, spunea eroina Pânzei de păianjen.

Cel puțin o dată, într-o clipă, obligatoriu într-un anume climat sufletesc, frumusețea unei femei va irumpe pentru bărbatul care va ști cum să o privească. Iar el va rămâne vrăjit pentru totdeauna de farmecul ei.

Cred că asta ar trebui să ne dorim: să ne construim acel climat. O antiutopică Împărăție a Oglinzilor Strâmbe, în care cu toții să ne transformăm în niște ființe perfecte, oglindindu-ne doar în ochii celor care ne iubesc.