Suntem mult mai inapti acum sa traim intr-un cuplu

Suntem mult mai inapți acum să trăim într-un cuplu. Justificările cel mai des întâlnite în ultima vreme sunt: mai bine singur, all by myself, decât singur în doi. Mai bine divorțat, decât într-un cuplu compromis iremediabil prin lipsa de comunicare. Mai bine și mai frumos sunt crescuți niște copii de un părinte singur, dar fericit, decât de doi părinți care se simt, în cel mai bun caz, mizerabil împreună. (În cel mai rău caz se urăsc). Admitem în cor că nu suntem făcuți să trăim solitar, apoi constatăm cu amărăciune că nici monogamia nu ne este înscrisă în gene. De multe ori o singură experiență ne este de-ajuns ca să ne lecuiască de mofturi idealiste. Și romantice.

Secolul trecut era altfel. Cu o generație, două înaintea noastră, era altfel. Nimic din ce a fost deja scris nu se mai poate aplica, fiindcă se referă la o altă perioadă, un alt ev, o altă mentalitate. Prezentul este damnat, trecutul este idealizat. Nu doar în relații se întâmplă așa. Aud tot timpul că “noi” nu o să mai apucăm pensia sau vârsta de aur a bunicilor noștri. Pe vremea lor nu era stres, viața era simplă, ușoară chiar.

Două războaie mondiale, foametea, 45 de ani de comunism: floare la ureche. Născutul acasă, cu o babă din sat, bolile împotriva cărora refuzăm acum să ne vaccinăm copiii, lipsa oricăror perspective: nimic mai mult decât conservarea forței vitale.

Pe cât de ușor le-a fost lor să trăiască de azi pe mâine, pe-atât de greu ne este nouă să ne facem un plan de viață sustenabil (adaug și neologismele pe lista nenorocirilor cărora noi, cei tineri, trebuie să le facem față).

Normal că 30, 40, 50 de ani de căsnicie nu mai sărbătoresc decât moșii. Ei nu se căsătoreau decât rareori din dragoste și oricum, chiar dacă o făceau, uitau repede de ea odată prinși în caruselul timpului. Normal că nu simțeau atâta frustrare, dacă nici visele lor nu săreau peste propriul pârleaz. Nouă ni s-au deschis alte orizonturi, cu mult mai largi. Am aprins lumina și vedem până, hăt, departe. La flacăra pâlpâindă a opaițului ce să fi văzut, decât ce te înconjoară pe o rază de doi coți?

Adevărat, divorțul în vremea bunicilor era exclus. Nu neapărat pentru că nu puneau preț pe dragoste, mai mult decât pe datorie. Nu toate căsniciile care au depășit jumătatea de secol au fost și fericite, clipă de clipă. De fapt, dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, nici cele care s-au limitat la cei trei ani, cât au stabilit cercetătorii britanici (ori francezi), n-au fost mai breze. Fericirile nu durează luni, săptămâni, ani, nici măcar zile, în afara ori în miezul unei relații.
Cred că ideea lor de căsnicie era găsirea  . . .

(Publicat in revista Catchy.ro)