Heaven can wait

În mine sunt două porniri contrarii. Nu-mi permit și nu am permis trecutului să mă tragă înapoi, ori să mă țintuiască într-un never, nowhere land. Încerc să nu-mi planific strict nici viitorul, să las mereu câte o bortă neastupată de prejudecăți către un Wonderland, de ce nu, posibil. Nu o dată s-a întâmplat ca, în cădere liberă fiind, să nu schițez nici cel mai neînsemnat gest de a mă agăța, de a întârzia aterizarea, lăsându-mă în voia gândului absurd că poate ceea ce mă așteaptă pe fundul temutei prăpăstii e o altă dimensiune, o altă viață, ceva de neimaginat dar de trăit ca experiență.

Încerc să fac în așa fel încât să le împac.

Eu nu sunt omul gesturilor necugetate îndelung, nepritocite îndeajuns. Nici excesiv de precaută, într-atât încât să ratez orice sclipire de nebunie, orice oportunitate, din pricină că e învăluită într-o aură de aparentă nesocotință. Oricât de mult aș cumpăni, decizia finală va apartine secundei în care “totul sau nimic”, “acum ori niciodată” vor fi formulele magice care vor pune în mișcare lumea mea statică, circumspectă, prevăzătoare.

Sunt Rac și, oricât n-aș crede eu în zodii și eresuri, trecutul, istoria personală sunt reperele mele cele mai importante. Nu m-am identificat niciodată cu zânele, prințesele, Ilenele care șed și-așteaptă răbdătoare să vină prințul, Zmeul, cine-o fi să le găsească. Eu sunt Prâslea, sunt Harap, sunt Fătul căruia i s-au promis tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, apoi a fost lăsat să-și descopere singur drumul către ele. Pentru mine nu contează cât de lungă, ori de grea, de obositoare pe-alocuri, e călătoria. Știu că drumul meu nu-i oblu, că nu există un capăt, că undeva, foarte departe, liniile de start și de finish se vor contopi încheind cercul.

Da, încerc să nu privesc în urma mea la fiecare pas, fac tot ce pot să-mi ating task-ul. În același timp încerc să calc cât mai cu băgare de seamă, punțile să rămână întregi, fiindcă știu că nu voi fi prima, nici ultima care se va fi folosit de ele.

Viețile altora îmi par de multe ori mai împlinite decât a mea. Pozele mai reușite. Izbânzile mai răsunătoare. Chiar parcursurile mai drepte.

Apoi, încetul cu încetul, ochilor mijiți a focaliza și a prinde esența lucrurilor li se arată și halourile întunecate ale unor frustrări de neînțeles, ale unor obsesii ciudate, ale unor fixații curioase, imposibil de depășit.

Și singura mea explicație e că nu, nu-i deloc totuna cum ajungi acolo unde îți dorești să ajungi, cum realizezi ceea ce-ți propui să realizezi, în ce fel înțelegi să-ți împlinești dorințele și să-ți atingi țelurile. Trecutul te va trage întotdeauna de mâneca și-ți va strica cheful. Îți va bate obrazul. Îți va strecura în suflet îndoiala că a meritat acel compromis, pe care inițial l-ai crezut doar un mijloc, unicul posibil pentru a-ți atinge scopul.

Nu există așa ceva, ca un singur compromis. Unul va atrage după sine altul, și altul, și altul. Viața e împărțită în etape, iar fiecare etapă în secvențe. Fiecare contează. La final, adunate la un loc, viciază rezultatul, cât ar fi el de pozitiv. E ca o otravă lentă care, într-adevăr, nu te omoară, doar te sleiește de bucuria de a fi în punctul în care ți-ai prefigurat că vei ajunge.

Nu te amăgi că nu contează nimic în afara clipei de față. Chiar ea, clipa, e o fantasmă. Totul, absolut totul se va transforma în trecut, în ceva inexorabil, imposibil de schimbat.

Indiferent de câte ori vei lua-o de la capăt, câte vieți vei trăi paralel, în urma ta se vor contopi într-una și nu vor putea fi judecate și înțelese separat.

Regrete avem cu toții. Țin de alegerile pe care le-am făcut și poate că n-au fost întotdeauna cele mai fericite.

Dar remușcări? Cred că de ele ne putem feri. Ele sunt legate de ceea ce au ales alții/ altele pentru noi, și-am fost prea slabi ca să ne putem împotrivi.

Poate fi frumos și liniștitor să privești înapoi. Să vezi că pe drumul croit de tine n-au crescut bălăriile, dimpotrivă, pomul curățat de omizi rodește, cuptorul lipit de mâinile tale rumenește, fântâna desfundată astâmpără setea celor care-ți vin pe urme. Că n-oi fi descoperit tu secretul tinereții veșnice, dar nici nu te-ai scofâlcit prematur traversând o eternă, damnată Vale a Plângerii.

Serios, chiar este important parcursul. Dacă ești ok cu el, destinația mai poate aștepta.