Nu suntem vinovati de ceea ce facem

Nu degeaba se spune că o carte e ca o ușă care ți se deschide: spre o altă lume, o viață nouă, sau chiar spre o altă carte.
Așa cum cunoști oamenii prin oameni, la fel cărțile te împrietenesc cu alte cărți.
Citind “Dragostea cea veche…”, o carte pe care n-aș vrea s-o povestesc sau s-o transcriu aici cuvânt cu cuvânt, dar care presimt că-mi va fi sursa multor postări de-acum înainte, am aflat despre un scriitor ungur, Sandor Marai, și nuvela sa, Moștenirea lui Esther.
Marai spune povestea lui Esther și a primei sale iubiri, Lajos. Cum Lajos a trădat dragostea Estherei și s-a căsătorit cu sora ei. Cum Esther s-a resemnat să-și trăiască viața în celibat. Cum Lajos s-a întors, văduv, după douăzeci de ani și cum Esther, ignorând orice sfat venit din afară, de la cei care i-l descriau așa cum îl știa și ea, drept un mincinos și un profitor, acceptă să-și vândă întreaga moștenire, să-i încredințeze lui toate bunurile ei și să plece cu el în lume. Nu ca să trăiască împreună, ci în preajma lui, el promițându-i că îi va asigura un loc într-un așezământ pentru oameni singuri. Argumentul suprem, dacă Esther ar mai fi avut nevoie de un imbold (dar se pare că ea ar fi luat oricum aceeași decizie) l-a reprezentat o seamă de scrisori pe care Lajos i le scrisese înainte de a se căsători cu sora ei, scrisori bine păstrate ca secretul unei crime perfecte, în care bărbatul îi promitea că se va întoarce la ea. Scrisori confiscate de sora ei. Dar ce importanță mai aveau ele, după atâta amar de vreme, când femeia oricum își înghețase viața, nici măcar în așteptare, ci doar în acceptarea unui destin marcat de o dragoste ratată?
Firea mea răzbătătoare, belicoasă și uneori chiar răzbunătoare (deși mai mult cu vorba decât cu fapta) m-a făcut în repetate rânduri să nu accept femeilor din viața mea genul acesta de capitulări în fața unor sentimente pe care nu pot să nu le consider distrugătoare.
Fiecare dintre noi avem infinite versiuni posibile la îndemână și o singură viață. Nu alegem întotdeauna chibzuit și probabil că nici n-ar fi indicat să stăm să cumpănim la modul exagerat, lăsând timpul să curgă pe lângă noi. La un moment dat trebuie să-ți spui: “Fie ce-o fi” și să te duci pe-o cale despre care nimeni n-ar putea să-ți jure că e cea mai bună dintre cele posibile.
Trebuie să lași în urmă toate celelalte variante și chiar dacă uneori te mai gândești la ele, “cum ar fi fost dacă…”, s-o faci ca un exercițiu de imaginație. Regretele se hrănesc din ezitări.
Mi-a plăcut și sunt de acord cu ideea că suntem numai trecut. Trecutul, istoria personală este ceea ce ne definește în perspectiva prezentului. Și care ne poate da cele mai sigure indicii despre ce urmează să ni se întâmple în viitor.
Dar trecutul trebuie vizitat doar cu gândul. Întoarcerea concretă în trecut nu poate avea alt parcurs, decât prin Valea Plângerii și, dacă nu știm, vom afla la modul dureros că e un drum arid, uscat, mort. Un deșert.
Justificarea lui Lajos mi se pare interesantă: “Nu suntem vinovați de ceea ce facem, ci de intențiile noastre. Actul este arbitrar, totdeauna intempestiv. Intenția este culpabilă și totdeauna intențiile mele au fost pure”.
Probabil că Lajos nu cunoștea proverbul românesc care spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenții.
N-am reușit să întorc niciodată de la drumul pierzaniei de sine pe cineva decis să facă totul pentru a scăpa de regrete.
Mă gândesc totuși că atunci când faci o alegere e bine să-ți asumi și partea asta, că va trebui să trăiești și să te împaci cu gândul că ar fi putut fi și altcumva.
În fond, atât de multe variabile și o singură constantă nu pot duce, matematic vorbind, la o soluție unică.
Esther a cumpănit când ar fi trebui să acționeze și a acționat când ar fi trebuit să cumpănească.
Femeile, spune ea, “nu sunt mereu raționale și consecvente cu ele insele”.
Poate că cei douăzeci de ani trăiți în regrete au făcut-o să nu-i mai pese de consecințe. Poate că n-a mai vrut să reflecte la “ce-ar fi putut fi” și a ales să fie. Bun sau rău.
Povestea Estherei m-a dus cu gândul la întrebarea încă fără un răspuns concret: este sinuciderea (privită fie ca o renunțare totală la viață, fie simbolică, sentimentală, socială, fie chiar disimulată într-o rasă monahală) un act de lașitate sau de curaj?