Timpul din afara timpului

“Începem să murim de când ne naștem. A spus-o un poet, a justificat-o un filozof și-au dovedit-o niște savanți, iar strămoșii noștri au știut-o întotdeauna.”

Acestea fiind spuse, chiar dacă nu o conștientizăm în copilărie, poate nici în prima tinerețe, trăim sub presiunea timpului, a ticăitului unui ceas care ne măsoară implacabil destrămarea.

Atât de multe lucruri de făcut, atâtea dorințe de îndeplinit, atâta viață de trăit și atât de puțin timp.

Mai ales pentru ceea ce iubim, ca să nu mai zic pentru cei pe care îi iubim, timpul ni se pare mult prea scurt, în comparație cu cealaltă fracțiune, cea dedicată supraviețuirii, nevoilor de bază, oamenilor neimportanți, la care încetăm să ne gândim de îndată ce dispar din câmpul nostru vizual.

De câte ori nu ne-am promis că vom răsturna eroic situația de facto, renunțând mai degrabă la poftele și la mofturile cu care doar avem impresia că ne răsplătim, ori că ne răsfățăm, pentru a ne oferi o felie mai generoasă de timp, în care să ne preocupăm de suflet mai mult decât de trup. Să citim cărți esențiale. Să vedem filme de colecție. Să ascultăm muzică bună. Să ieșim la spectacole. Să facem lucruri de plăcere, nu din obligație. Cei care suntem excedati de gătit, să luăm masa în oraș. Cei care urmărim cu jind emisiuni culinare în timp ce ronțăim chips-uri, să experimentăm rețete în bucătăria personală. Să dormim mai mult, să visăm mai frumos. Să ieșim mai des în natură. Să ne readucem aminte un hobby uitat: grădinăritul, tricotatul, bricolatul. Să uităm de task-uri și dead line-uri, de input-uri și de output-uri, de meeting-uri și tele/ video conference-uri.

De fapt, pentru toate acestea nu avem nevoie de nicio extensie de timp, doar de prioritizare, de o mai bună organizare, de un anume grad de maturitate, de inteligență emoțională (și nu numai), long story short: de o mai profundă înțelegere a vieții.

Cu toată izolarea impusă de pandemie, care ne-a pus în fața unui timp extra dilatat, mă întreb ce am făcut diferit versus vremea de dinainte, cea în care mai risipeam în trafic o brumă de timp în drumul obligatoriu spre și dinspre serviciu. Răspunsul este: mai nimic.

Dacă scad orele în care îmi îndeplinesc obligațiile de muncă și pe cele pe care le petreceam la cozi sau căscând gura la rafturi și vitrine, în rest obiceiurile au rămas neschimbate. N-aș putea spune că mă ocup de mine nici mai mult nici mai puțin decât obișnuiam.

Această izolare impusă sau voluntară nu a schimbat și nici nu va schimba ceva ce e mult prea adânc înrădăcinat în unii dintre noi: nepăsarea. În schimb, o va scoate la suprafață.

Cine nu era obișnuit să își drămuiască la sânge puținul timp liber pe care îl avea înainte, acum nu va ști ce să facă nici cu blank-ul orelor neplanificate de alții, potopite peste previzibila lor existență.

Vor gogi, acesta este cuvântul cel mai potrivit, mai ales că, până la sfârșitul acestei perioade, cu toții ne vom fi imunizat într-un fel sau altul, asimptomatic sau manifest.

Ce altceva va mai scoate la suprafață izolarea? Umanitatea din noi, ori, după caz, lipsa de umanitate.

De teama contagiunii unii dintre noi vor refuza să își ajute semenii mai puțin norocoși. Și în acest caz contextul nu va aduce o schimbare ci o devoalare. Oamenii altruiști, generoși, cei care nu se tem că dăruind își vor seca resursele materiale și sufletești, nu vor abdica de la ceea ce îi definește. Egoistii se vor retrage în peșterile lor și își vor apăra, precum Gollum inelul, averea din cămară. Își vor direcționa mila și compasiunea exclusiv spre sine.

Cei care și înainte de criză obișnuiau să judece pripit și să se substituie singurei instanțe în măsură să ne asigure o dreaptă judecată, vor vontinua să o facă. Vor huli și vor încerca să anuleze ceea ce le depășește puterea de a înțelege. Vor găsi pentru fiecare fapta bună o pedeapsa capitală, doar pentru a-și justifica micimea sufletească.

Ca în orice alte situații de viață, cei buni nu vor fi ocoliți neapărat de rău, așa cum nici cei răi nu vor suferi toți consecințele purtării lor.

Poate că nu ne vom folosi timpul acesta din afara timpului, în care o amenințare mută și nevăzută ne-a obligat să ne refugiem, pentru a ne bucura în liniște și pace de ceea ce ne e mai drag. Putem totuși să îl folosim pentru a privi mai cu atenție în jur și a discerne ce anume și cine anume ar trebui păstrat și ce sau cine îndepărtat.

Vorbim atât de mult despre energiile negative și despre oamenii toxici care le emană, dar niciodată parcă nu am simțit mai acut nevoia de a le îndepărta, de a face curățenie.

Am descoperit zilele acestea că putem trăi cu mult mai puține lucruri la dispoziție decât eram obișnuiți: kitul de supraviețuire minimal al fiecăruia. De ce ar trebui să tolerăm în preajma noastră oameni care ne pot contagia cu lipsa lor de empatie, de altruism, de înțelegere, cu gândirea lor îngustă, cu tendința lor de a distruge tot ce nu își pot însuși, fie ca bun material, fie ca merit personal? De ce să nu ieșim din pandemie imuni, nu doar la coronavirus, dar și la răutate și invidie, la infatuare și suficiență?

O legendă străveche spune că Pământul stă pe spinarea unui pește alunecos. În răstimpuri, peștele zvâcnește, Pământul se scutură și tot ce-i pe Pământ se reașază.

Mulți sunt de părere că ceva de genul acesta se va întâmpla și acum, ne vom scutura și ne vom reașeza viețile pe alte făgașuri.

Să sperăm că, din punctul de vedere al conștiinței colective, ne aflăm încă în fereastra terapeutică, nu am depășit acel interval de grație în care se mai poate interveni pentru a limita efectele negative.

Timpul este creier, spun neurologii.
Iar nouă, acum, ni s-a dat timp.