Cu acte sau fara?
E luna Mai, începe sezonul nunților. Miresele vor înflori prin parcuri, iar noi vom lăcrima nostalgic și le vom ura “Casă de piatră”, încercând să nu ne gândim la statisticile nemiloase care cresc de la an la an rata divorțurilor, ori la deja celebra butadă: “Dragostea durează trei ani”. Sceptici sau încrezători în instituția sfântă a lui “Până când moartea ne va despărți”, ne înghesuim să aruncăm cu orez, să facem poduri de flori pe treptele Primăriilor și ne ferim ca dracul de tămâie să intervenim în disputele familiale ale celor care aleg calea tribunalului. Nași de cununie, da: ținute de gală, flori în piept și petreceri
Curajul marturisirii
Am auzit multe poveşti de dragoste neîmplinită, din pricină că cei în cauză n-au avut curajul mărturisirii. Au iubit în taină, au suferit în tăcere, au purtat cu ei, uneori vieţi de-a rândul, regretul şi căinţa pentru ce-ar fi putut să fie şi n-a fost.
În unele cazuri vindecarea a venit, îndrăgostitul fără speranţă şi îndrăzneală a văzut cum, cel cândva ridicat pe un piedestal, şi-a dat şi el măsura condiţiei lui de biet muritor supus greşelilor şi uzurii timpului. În altele, doar fiindcă drumurile li s-au despărţit, iar ei n-au mai avut ocazia de a afla nimic unul despre celălalt, au rămas cu imaginea
In alb si negru
În general, n-am memoria numerelor. Încurc datele mai ceva ca pisica bunicii ghemul de lână. N-am albume cu poze sortate pe ani, nici album cu pozele de la nuntă n-am. Amintirile mele stau aruncate de-a valma într-un sertăraș al memoriei, unde n-am niciodată timp sau chef să fac ordine, să le aranjez cronologic. Din când în când mai dau peste câte o mărturie că au existat și vremuri mai bune, devin nostalgic-amară și nu știu cum să scap de ea cât mai repede. Îmi face rău să mă văd alături de oameni care, din varii motive, nu-mi mai stau alături. Sau, dacă îmi stau, nu mai sunt
Sfarsit de capitol
Când ceva se sfârșește e tare greu să te gândești, chiar atunci, pe loc, în timp real, că te așteaptă un nou început. Chiar și atunci când îl anticipezi, când îl presimți, sfârșitul (sau începutul, totuna) tot nepregătit te găsește.
Te gândești la universul acela familiar, arhicunoscut, comod, confortabil, în care te cuibăriseși ca pentru totdeauna, rămas de-acum ferecat în spatele unei lespezi de neurnit, de neclintit, ca la un Neverland interzis. Și chiar dacă au fost momente în care ți-ai dorit schimbarea, tot regreți că n-a mai fost să dureze.
Necunoscutul sperie. Timpul le așează pe toate, iar și iar, în alte
Cu Hlestakov, inainte!
Ultimul articol al lui Andrei Pleșu de pe blogurile Adevărul m-a dus cu gândul la scena finală din Revizorul, lui Gogol. Tot mai des în ultima vreme îmi vin în minte scene și replici din piesa aceasta, pe care o consider mai actuală ca oricând, chiar mai actuală și decât Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau … Escu, a lui Tudor Musatescu.
Poate fiindcă asemănările sunt mult prea evidente, ca să te mai miri cum ficțiunea și-a croit calea către realitate. Cum este săltat Cațavencu și turnat la hârdăul lui Petrache, ca să facă loc unui candidat și mai corupt, pe care or să-l voteze niște cetățeni
Complicitate la… amor
Nu cred că suntem făcuți pentru proiecte pe termen nelimitat, ne încurcă chiar condiția noastră de muritori. Și dacă atunci când privim viața prin aburii roz ai unei lingori binecuvântate, din dragoste, delirăm în neștire: “Până când moartea ne va despărți”, cum ne trezim din boală, cum ne cutremurăm de absolutismul unei asemenea nesăbuite declarații.
Poate că nu te îndoiești neapărat de dragostea ta, de omul de lângă tine sau de tine însuți, în chiar clipa aceea sau pentru următoarele decade din viața voastră. De nemurirea sentimentelor însă, e perfect normal să te îndoiești.
Cum nimeni nu-ți poate da garanții, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să ți le iei singur.
Te temi de farmece?
Un documentar despre moroii din Bulzeștii lui Sorescu. Țărani cu televizoare color în odăile bune, cu medic de familie, cu școală în sat, cel puțin primară, cu drumuri desfundate, nu în ultimul rând cu biserici și preoți duhovnici care să le ușureze sufletele de păcate, încă mai cred în strigoi și încă mai practică ritualuri satanice prin cimitire, noaptea, la adăpostul întunericului.
Am auzit și eu de obiceiul dezgropării mortului și înfigerea unui țăruș ascuțit în piept și tot prin părțile Olteniei. Acolo oamenii nu stau la discuții. Dacă se abate molima asupra vitelor din ogradă sau li se îmbolnăvesc copiii și dacă au avut un deces recent în
Ce face si ce este o femeie puternica?
Am momente când îmi vine să mă trântesc cu fundul de pământ ca un copil râzgâiat și să mă zvârcolesc până obțin ce vreau.
Altele, când am chef să-mi dau ochii peste cap și să leșin în brațele cuiva. Iar altele, mult mai dese, când îmi blestem zilele că nu m-a făcut și pe mine mama mai prostuță: ar fi mers la pachet cu neajutorarea și n-ar mai fi trebuit să le iau în piept vitejește pe toate, de una singură.
Fiindcă o femeie e tot o femeie, cât ar vrea ea să se creadă ori să se simtă egală cu bărbații, cât
Can you handle the truth?
Dintr-una, într-alta, ajungem să discutăm și despre chestii mai delicate. Cum ar fi: dacă aș pleca de-acasă și mi-aș lăsa laptopul deschis, conectat la Facebook, mi-ai citi mesajele, ai scotoci prin arhive?
Nu-mi vine la îndemână s-o mint, așa că iau o pauză mai lungă, sugestivă. Știu că m-aș simți tentată.
N-aș pândi-o să iasă din casă, ca să mă năpustesc pe unealta diavolului, dar dacă m-aș împiedica de ea și dacă ceva mi-ar atrage irezistibil atenția în direcția aceea… Nu sunt foarte sigură că aș rezista. O asigur de ce n-am făcut și n-aș face niciodată (sau cel puțin acum, în etapa asta a
La margine de București
De câte ori mă întorc pe strada pe care am crescut trăiesc aceeași senzație, pe care trebuie să fi trăit-o Gulliver ajuns în Lilliput. Simt că invadez cu călcătura mea uriașă un univers delicat, perfect conservat într-o buclă a timpului: vremea copilăriei mele.
Este inexplicabil, fiindcă locurile s-au schimbat mult, s-au ridicat în unele locuri vile cochete, cu cel puțin un nivel mai înalte decât fostele căsuțe de mahala bucureșteană și care domină acum peisajul aproape gata prefăcut în “cartier rezidential”.
Eu am crescut “la margine de mahala” și nu mi-e rușine s-o recunosc, dimpotrivă. Era un univers patriarhal acolo, cu totul special, evocat splendid, nostalgic, de cântecele lui
Recent Comments