Complicitate la… amor

Nu cred că suntem făcuți pentru proiecte pe termen nelimitat, ne încurcă chiar condiția noastră de muritori. Și dacă atunci când privim viața prin aburii roz ai unei lingori binecuvântate, din dragoste, delirăm în neștire: “Până când moartea ne va despărți”, cum ne trezim din boală, cum ne cutremurăm de absolutismul unei asemenea nesăbuite declarații.
Poate că nu te îndoiești neapărat de dragostea ta, de omul de lângă tine sau de tine însuți, în chiar clipa aceea sau pentru următoarele decade din viața voastră. De nemurirea sentimentelor însă, e perfect normal să te îndoiești.
Cum nimeni nu-ți poate da garanții, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să ți le iei singur. Și cum cele mai bune garanții, când vine vorba despre relații, sunt proiectele comune, investești în ele: ridici o casă, plantezi un pom, concepi o nouă viață. Cu cât mai laborioase proiectele, cu atât mai lungă viața în doi. Iar dacă mai ești și puțin prevăzător, nu le demarezi niciodată simultan, le iei pe rând, le suprapui doar puțin, cât să existe o continuitate, o curgere firească și, dintr-una într-alta, să ajungi și la finalul promis dintru început.
Într-o lume a inconsistențelor și a inconsecvenței, în care ne dorim ori totul, ori nimic, acum ori niciodată, poate cea mai căutată rețetă este cea a unei relații lungi și dacă s-ar putea și fericite. Fiindcă, din păcate, ne-am învățat să judecăm lucrurile la suprafață, uităm că mult nu înseamnă întotdeauna și bun.
Secretul, dacă putem să-l numim așa, deși mie mi se pare evident, este inteligența de cuplu. Abilitatea de a dezvolta un plan comun de viață, fără să te pierzi pe tine din vedere, ca ins de sine stătător, cu nevoile tale, dorințele tale, visele tale. Capacitatea de a te înlănțui și dezlănțui, fără să te desprinzi complet, într-o piruetă din care să nu mai fii în stare să revii la pasul în doi, rămânând să dansezi abulic, de unul singur, în jurul celuilalt.
Cine a zis că ar fi simplu?
În ciuda a ceea ce se crede și se spune, nu-i greu să-ți găsești marea dragoste. Cu ea aproape că te naști, o presimți de la foarte mare distanță, în timp și spațiu, o celebrezi cu mult înainte de a o întâlni, iar când se întâmplă ești absolut pregătit, de-aici și sentimentul de predestinare.
Ce-i greu, cu adevărat, este ca ea să-ți fie și împărtășită. Să se suprapună perfect peste coordonatele tale sufletești.
Dincolo de toate aceste potriviri începe viața, viața reală, concretă, în doi.
Niște versuri naive spun: “Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?”
Exact: ce rămâne de făcut?!
Toate planurile, toate proiectele noastre, ar trebui să aibă drept finalitate nașterea unei complicități. Nu a unor complicații, de ordin administrativ sau sufletesc, care să facă imposibilă despărțirea, ci a unui acord între părțile implicate, a unui liant între dorințele, între nevoile fiecăruia, a unei legături împletite strâns, dar nu sufocant.
Și nu, nu sunt de acord că doi oameni, vremelnic aduși împreună de soartă, ar avea “datorii” unul față de celălalt, de nerăscumpărat până la sfârșitul zilelor lor. Când ajungi să pui problema așa, nu mai e “inteligență”, ci “prostie de cuplu”.
Cine ar putea fi fericit, satisfăcut, împlinit știind că cel care îi stă alături adastă lângă el impovărat de o datorie față de care nu-i solvabil?
Orice am promite sau ni s-ar făgădui  în febra de început a dragostei, e mai bine să nu punem la suflet, pâna ce aburii nu se risipesc.
Când te arzi de la început cu ciorba, s-ar putea să nu mai ai curajul să te atingi de ea până se sleiește. Și să trebuiască apoi să o reîncălzești.