Ce-i mai bine pentru copil
E clar, clar, clar ca lumina zilei că un copil se naște din doi părinți și nu poate fi despărțit de niciunul dintre ei decât prin moarte. Și chiar și-așa, va continua să-i poarte spiritul, sângele, memoria.
Clar că un copil nu aparține de drept nimănui, chiar dacă legătura cu mama e mai specială, are un avans de nouă luni și e de netăgăduit că se simte altfel.
Sigur că orice tată își iubește copilul, dacă e întreg la minte și la suflet, o dragoste externalizata, ex-corporae, poate mai cerebrală și mai asumată chiar decât a mamei, care, și ea, dacă nu-i vătămată nici la cap și nici la
I believe I can fly!
Se spune că nu-i atât de important să câștigi, cât să participi. Că nu contează dacă treci primul sau ultimul linia de finish la maraton, cât faptul că ai izbutit să îți depășești limitele și să nu te dai bătut. Nu în ultimul rând, că nu destinația pe care ne-o propunem ar fi cea care ne califică în topul cutezanței, ci drumul, parcursul pe care ni-l alegem și mai ales modul în care reușim să ne atingem țelurile.
Când vine vorba despre vise, sky is the limit. Orice dorință ne-am pune, ochii ni se îndreaptă spre cer. Și ori de câte ori viața ne toarnă plumb în optimism, tot acolo, departe, ne
Baloane de sapun
Ne temem foarte tare să nu ne ratăm și avem impresia că trebuie să tragem tare pentru asta, să muncim până ne sar capacele, “să facem carieră”. Mamă, ce tare mă scoate din sărite expresia asta demonetizată! (Sau demonizată, nu știu). Eu cred că o carieră înseamnă să faci gaură-n cer, să vii cu ceva nemaivăzut și nemaiauzit în domeniul în care cu onor activezi, în profesia ta, aia care te-a ales ea pe tine, nu cea pe care ai ales-o tu, fiindcă era la modă sau “se cerea” pe piața muncii (altă expresie dătătoare de draci).
Dacă ai reușit să te cațeri într-o funcție nu
Intamplator sau nu
Anul acesta mi-am luat cu mine în vacanţă trei cărţi, ca de obicei: Dragă viaţă (Alice Munro, care a primit în 2013, la 82 de ani, premiul Nobel pentru literatură), Casa Spiritelor, pe care de mult îmi doream să o citesc, ca să pot vedea pe urmă şi filmul (Meryl Streep, Winona, Banderas… dar am şi eu o fixaţie, întâi cartea, apoi ecranizarea) şi o culegere de povestiri, tot de-ale Isabelei Allende, la care m-a atras irezistibil titlul (Povestirile Evei Luna).
Fiindcă începe să mă lase vederea şi încă nu mi-am făcut curaj să-mi încalec o pereche de ocheţi pe nas, n-am reuşit să termin decât două dintre ele, şi asta cu mare chinuială.
Pentru prima zi de
Buna, ce faci?
M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă. Plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc, din superstiție, să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac
Iubirea-i lupta grea
Nu i-am înțeles niciodată pe cei care renunță din start. Se autodemotiveaza spunându-și, ba că nu merită, ba că n-au nicio șansă, înainte de a încerca. Să fii temător nu e o trăsătură de caracter, motivația de genul “așa sunt eu” e doar un paravan pentru delăsare.
Să îndrăznești e o chestiune de educație, iar mie recunosc că mi s-a repetat din copilărie atât de des “nu există nu pot, există nu vreau”, până când mi s-a mai format o circumvoluțiune pe creier. Una responsabilă cu temeritatea, cu curajul.
Am îndrăznit să fac schimbări majore în viața mea profesională, “civilă”, să trag linie și să o iau de la capăt de câte ori a fost nevoie. De câte ori drumul
Intre diva si gospodina: Mrs Potter
Parenthood este un serial american produs de NBC și transmis la noi de HBO. Premiera celui de-al cincilea sezon (și ultimul) este programată pentru data de 25 septembrie.
Multe dintre situațiile și subiectele abordate pot fi privite și drept un fel de “propagandă” pentru familia tipic americană. Realitatea lor, chiar tratată într-un registru dramatic, n-are cu siguranță nimic de-a face cu realitatea noastră, românească. Dar nici Dallas-ul anilor ‘80 n-avea și totuși îl urmăream cu sufletul la gură (cum mai suferea ea, Sue Ellen, săraca!).
Una peste alta, mie mi-a plăcut Monica Potter, alias Kristina Braverman. O căutare pe Google mi-a
Hei, ia-o mai incet!
Nu știu dacă noi, femeile, avem în gene tendința de a ne preda cu arme și bagaje Casanovilor de tip nou, dar e un fapt deja stabilit că băieții buni nu ne atrag. Nu de la început și nu atât cât fustangiii, mincinoșii, lăudăroșii, cocoșii cu ouăle de aur, care stăpânesc cel mai bine arta dansului nupțial, dar aproape deloc spre nicio șansă pe cea a unei relații pașnice și de durată. Ori, ce oroare (pentru ei, nu pentru noi), a unei căsnicii.
Textul integral, pe Catchy.ro
Cartea sau filmul?
Viața și o conjunctură fericită m-au adus o dată, o singură dată (genul acesta de întâmplări fac parte din categoria miracolelor, iar miracolele pot fi ușor identificate de coincidențe prin faptul că nu se repetă și nu sunt întâmplătoare) față în față cu un personaj cu aură de legendă pentru mine: Tudor Caranfil.
Întâlnirea s-a produs la un eveniment care ar fi putut fi catalogat drept monden, fie și fiindcă puteai pleca de-acolo cu niște selfie-uri mortale cu vedete.
Faptul că un guru al cinematografiei acceptă să schimbe câteva impresii cu o admiratoare a sa, care nu se declară cinefilă, dimpotrivă, recunoaște că mai întâi
Cand te indragostesti
El are o familie care s-ar potrivi oricui, în orice context, doi copii, o soție iubitoare pasionată de grădinărit și o casă cu peluză.
Ea duce o viață monotonă, un pic prea tihnită, lângă un soț mereu ocupat.
Făgașurile pe care lunecă viețile lor prind a se adânci, înțepenind curgerea timpului într-o rutină, dulce pe-alocuri, exasperantă uneori, izbăvitoare totuși în situații și conjuncturi mai dramatice (cum ar fi pierderea copilului născut cu o gravă malformație).
Se ciocnesc într-o librărie, târguind cadouri alese la nimereală, în ultimul ceas. Și se reîntâlnesc apoi în trenul care-i duce pe amândoi spre căminele lor (încă) primitoare.
El vrea să o revadă și-i aține calea. Ea acceptă jocul
Recent Comments