Nu suntem vinovati de ceea ce facem
Nu degeaba se spune că o carte e ca o ușă care ți se deschide: spre o altă lume, o viață nouă, sau chiar spre o altă carte.
Așa cum cunoști oamenii prin oameni, la fel cărțile te împrietenesc cu alte cărți.
Citind “Dragostea cea veche…”, o carte pe care n-aș vrea s-o povestesc sau s-o transcriu aici cuvânt cu cuvânt, dar care presimt că-mi va fi sursa multor postări de-acum înainte, am aflat despre un scriitor ungur, Sandor Marai, și nuvela sa, Moștenirea lui Esther.
Marai spune povestea lui Esther și a primei sale iubiri, Lajos. Cum Lajos a trădat dragostea Estherei și s-a căsătorit cu sora
Un mar sau un soare?
E greu să te lupţi cu piedicile. E greu să îţi păstrezi tot timpul mintea limpede şi sufletul deschis. Să le accepţi ca pe nişte lecţii de viaţă, ca pe nişte oportunităţi de a învăţa a căror menire este să te facă să creşti, să te oblige să mergi înainte mai puternic, mai hotărât, mai pregătit pentru viaţa ce va să vină.
Trebuie să rămâi treaz. Nu-i nevoie de mai mult decât o secundă de neatenţie, de slăbiciune, ca să clachezi. Să te blochezi. Să renunţi.
Te laşi ispitit de ceea ce pare să fie mai lesne, mai simplu, mai la îndemână. Deşi chiar şi atunci, în chiar
Cea mai frumoasa
Am întâlnit cea mai frumoasă definiție a artei.
Nu e ca și cum n-aș fi știut, dar se-ntâmplă să porți în tine cuvintele și ele să nu prindă sens până când altcineva nu le spune în locul tău. De data aceasta s-a întâmplat ca Muriel Barbery să le scrie.
Mă lupt cu cartea ei de câteva luni. Nu reușesc să o termin și uneori trec săptămâni la rând până ajung să întorc pagina. Pot să mărturisesc că nici nu mai știu de unde am pornit, am pierdut de mult șirul poveștii. Mă hotărâsem chiar să o iau de la capăt, când mi-am dat seama că nu așa o voi
Sinucideri cu diploma
Aflăm cu stupoare că oameni de lângă noi, pe care i-am invidiat ori i-am ocolit cu graţie, fiindcă „avem şi noi problemele noastre”, au sfârşit zdrobiţi de indiferenţa lumii în care cu toţii trăim şi din care facem parte. Au fost slabi sau pur şi simplu „nebuni”.
O nebunie e să credem că ….
(Textul integral il puteți citi aici)
Candelabrul și caruta
Nu mai știu când am declarat deschisă lista lucrurilor pe care, nu, eu n-am să le spun niciodată.
Probabil în copilărie, când am fost învățată că nu există “nu pot”, există doar “nu vreau”. Deși cele rele ți se lipesc de cortext mai abitir decât cele bune, ăsta a fost, cred, primul meu “motivațional”.
O fi fiind doar o părere, dar în momentul de față îmi pare (puțin de tot) rău că n-am crescut într-o familie mai religioasă, care să-mi fi imprimat încrederea că Dumnezeu va avea grijă oricum, fie că voi deschide eu, larg sau nu, gura sacului. În casa în care m-am făcut eu om mare
It’s just an illusion
Iubește-te, iubește-te, iubește-te!
Pune-te pe primul plan, înaintea celorlalți. Fă cumva și devino-ți centrul Universului. Tras de păr, împins, dacă altfel nu merge.
Învață arta de a fi egoist. Nu chiar tot timpul și cu măsură, firește.
Viața-i scurtă, de ce s-o trăiești ca să le faci altora pe plac, ca să-i mulțumești pe alții, ca să-nchizi gura nesătulă și neobosită a Lumii. A Lumii Întregi, deși, aparent, noi orbităm fiecare pe planeta lui și suntem, luați în parte, fiecare câte un Mic Prinț solitar.
Pot să continui în același mod clișeistic și să spun că în zadar vei încerca să dăruiești celor
Blog interrupted
Am luat o pauză mai lungă de la blog și mi-am dat seama încă o dată ce știam deja, că orice activitate pe care o suspenzi face ca abilitățile necesare ei să se înmoaie precum untul la soare. Ia, să nu te dai jos din pat o lună, să nu-ți miști picioarele, să vezi cum ți se transformă pulpele în macaroane, și chiar dacă tu aveai impresia că poți sări direct în tălpi și să purcezi la maraton, o să te întinzi pe burtă cât ți-i lunganul. Maraton pe coate încă nu s-a inventat.
Citeam într-un interviu al lui Ray Loriga că se autopedepsește cu o jumătate de
Affective disorder
N-am citit în viața mea ceva mai oribil decât cartea lui Dan Chișu. Dacă se poate numi “citit”, că mi-a luat, pe ceas, un sfert de oră să trec cu scroll-ul, pagină după pagină. Am descărcat-o în varianta electronică, gratis, de pe net. Pentru un asemenea “produs” orice preț ai plăti, tot e prea mare. Nu mai zic că mi-aș fi plâns banii dacă mi-aș fi cumpărat-o, pe bune, din librărie, dar nu știu câte ape mi-ar fi spălat mâinile de așa o mizerie. Câtă apă o mai curge pe Dunăre, care-or mai fi cotele?
Nu-s genul lui Chișu, eu sunt o frigidă autodeclarată. Nu m-am lăsat păcălită
Heaven can wait
În mine sunt două porniri contrarii. Nu-mi permit și nu am permis trecutului să mă tragă înapoi, ori să mă țintuiască într-un never, nowhere land. Încerc să nu-mi planific strict nici viitorul, să las mereu câte o bortă neastupată de prejudecăți către un Wonderland, de ce nu, posibil. Nu o dată s-a întâmplat ca, în cădere liberă fiind, să nu schițez nici cel mai neînsemnat gest de a mă agăța, de a întârzia aterizarea, lăsându-mă în voia gândului absurd că poate ceea ce mă așteaptă pe fundul temutei prăpăstii e o altă dimensiune, o altă viață, ceva de neimaginat dar de trăit ca experiență.
Încerc să fac în
Mare-i gradina ta, Mark!
În copilăria mea purta un nume: odihnă activă.
Stai ce-ai sta, dar nu cu mâinile încrucișate. Înșiră mărgărite, împletește cu iglița, coase ceva, citește o carte. Orice nu-ți solicită mușchii, tot leneveală se cheamă, dar fă-o să fie vie, nu catatonică.
Dacă nu-ți vine chiar nimic în minte și te plictisești crunt, prinde-te, pardon, cu mâinile de fund și sări. În sus.
Tot un fel de odihnă activă este acum și orbecăitul pe net. Sunt zile în care dai peste oameni faini, citești articole bine întoarse din condei, îți răsar, din click în click, dinainte, tips-uri deștepte. Și mai sunt și zile, în care înțelegi
Recent Comments