Dreptul de a judeca

“Nu-i bine să judeci”, așa se spune. Dar a judeca nu înseamnă neapărat a pune la zid, a emite asupra acțiunilor cuiva o părere bazată exclusiv pe experiențele tale de viață. Și nu înseamnă că ești obtuz, închistat în prejudecăți, nu înseamnă că te erijezi în Curte Marțială, că dai sentințe și condamni ca și cum tu ai fi deținătorul adevărului absolut.
A judeca mai înseamnă și a gândi, de fapt cred că acesta este sensul de bază. Înseamnă a fi de părere, a socoti, a raționa.
Ni se cere să fim toleranți, să rămânem neutri, să nu avem opinii și mai ales să nu ni le exprimăm, fiindcă nu știm dacă nu cumva sunt complet greșite, iar asta ne-ar pune într-o lumină nefavorabilă.
Zilnic trecem prin tot felul de experiențe, suntem puși în situații inedite, uneori suntem târâți în conflicte, în dispute nu neapărat ale noastre, dar în toiul cărora pur și simplu nu putem să nu ne spunem părerea. Evident că judecăm, neîndoielnic o facem bazându-ne pe datele unei istorii personale, ale unor lucruri pe care le-am trăit sau le-am văzut la alții și le-am înțeles din perspectiva proprie.
Uneori, “În locul tău, eu nu…” poate însemna și că ai trecut pe-acolo, ai tras niște concluzii și ești gata să le împărtășești, nu să le vâri cuiva pe gât cu forța. Dar nici asta “nu e bine”, bine e să nu gândești nimic și mai ales să n-o faci cu voce tare.
De când lumea, oamenii și-au limpezit diferendele în fața unui judecător, a unui arbitru. Oricât de personale și de intime ar fi  ele, o părere obiectivă nu-și poate face decât cineva din afară, neimplicat, cineva în a cărui judecată să te încrezi și să te încredințezi. Ale cărui sfaturi măcar să le asculți, nu-i neapărat obligatoriu să le și aplici.
Înțeleg cum vine vorba despre gunoiul din casa vecinului, pricep că degeaba mă duc eu să i-l strâng, până nu se desțepeneste în el resortul care să-i pună în mișcare conștiința, de efortul meu se va alege praful, iar gunoiul se va aduna încă și mai abitir ca înainte. Ba, mai mult decât atât, odată ce am intervenit în viața lui, îl iau practic pe veresie.
Am experimentat și eu genul acesta de intervenții, am stricat prietenii, mi-am atras dușmănii, ca să fiu sinceră până la capăt și recunoștință, uneori. Mi-am învățat lecția de fiecare dată conștiincios și tot de fiecare dată am pierdut pe drum tot ce-am învățat. Și-apoi am luat-o de la capăt.
N-am încotro, judec, deci exist!
Uneori stau strâmb și reușesc să-mi îndrept în felul ăsta perspectiva, să-mi formez o părere imbatabilă. Alteori mă retrag înainte să mă ia gura pe dinainte, fără ca asta să însemne că n-am băgat la cap.
Nu-s chiar un monument de toleranță și de acceptare, dar mai las și de la mine, altfel n-aș putea funcționa.
Poate că nu-s chiar cei mai comozi oameni judecătorii, dar îi prefer. Apreciez mult mai mult disputele din care se pot naște idei, decât acceptările formale. Fiindcă eu nu prea cred, de fapt nu cred deloc, că ar exista cineva care să nu se gândească niciodată la nimic altceva decât la propria persoană, căruia să nu-i pese absolut deloc, care să poată sta senin în timp ce lângă el cineva face o prostie monumentală.
Și mai cred că avem dreptul să judecăm, doar s-o facem cu ocaua potrivită.