Nostalgia

Tot ce ni s-a întâmplat bun vreodată, s-a petrecut în trecut.

Copilărie, adolescență, prima tinerețe.

Atunci am fost cu adevărat liberi. Fericiți.

Dacă ne-ar fi întrebat cineva atunci, desigur altul ar fi fost răspunsul. Depindeam financiar de părinți. Trebuia să cerem voie pentru orice. Iar dragostea era îngrozitor de complicată. Viața era uneori de-a dreptul greu de suportat.

De-abia așteptam să creștem mari. Să ni se permită să luăm propriile noastre decizii. Să plecăm și să revenim când ne tună.

Și-odată ieșiți din timp, tot ce ne dorim, ce ne alină, ce ne încarcă și ne mângâie e să ne întoarcem în trecut. Iar și iar.

Sunt extrem de multe sentimentele omenești, dar dintre toate unul singur ne deosebește cu adevărat de toate celelalte viețuitoare. Nostalgia. Capacitatea de a ne fi dor de ceea ce am trăit cândva. De ceea ce am fost și niciodată nu vom mai fi. De umbrele trecutului.

Ne mistuim vârstele ruguri, iar cenușa se așterne straturi în hăuri de suflet. La ceas de restriște răscolim în ea încercând să ne regăsim. Am fost cândva fericiți, am fost! Și tot ce-a mai rămas din miracolul acela trăit inconștient, abulic, ni se prefiră acum printre degete.

“Plutește drept înainte și dacă pământul pe care-l cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.”

Înapoi nu mai există. Nu acolo sunt răspunsurile pe care le cauți. Da, ai fost fericit, ai fost liber. Tu, cel de atunci, ai fost.

Fericirea și libertatea pe care ți le dorești acum sunt altceva. Tu ești altul.

Gândește-te la ieșirea din adolescență ca la o evadare. N-ai plecat, ai fugit. Gândește-te bine: ai mai putut salva ceva?

Dacă da, atunci doar asta contează. Ai luat cu tine ce era mai important.