Cu acte sau fara?

E luna Mai, începe sezonul nunților. Miresele vor înflori prin parcuri, iar noi vom lăcrima nostalgic și le vom ura “Casă de piatră”, încercând să nu ne gândim la statisticile nemiloase care cresc de la an la an rata divorțurilor, ori la deja celebra butadă: “Dragostea durează trei ani”. Sceptici sau încrezători în instituția sfântă a lui “Până când moartea ne va despărți”, ne înghesuim să aruncăm cu orez, să facem poduri de flori pe treptele Primăriilor și ne ferim ca dracul de tămâie să intervenim în disputele familiale ale celor care aleg calea tribunalului. Nași de cununie, da: ținute de gală, flori în piept și petreceri cu lăutari. Martori la divorț, ba: scandal, rufe spălate în public, lacrimi și depresii.

Aurora Liiceanu spunea odată că am devenit mai predispuși la divorț de când am încetat să ne remaiem ciorapii. Gama bunurilor de larg consum include astăzi și potențialii parteneri. Nu mai suntem atât de motivați să lucrăm la propășirea unei relații, câtă vreme putem găsi oricând pe altcineva mai bun și mai potrivit intereselor noastre de moment.
Nu ne mai remaiem ciorapii, nu ne mai cârpim nici relațiile. Dintr-o anume perspectivă, poate fi un lucru bun ăsta, nu mai pierdem timp și nu ne mai consumăm energiile vitale, pe care le putem canaliza spre noi înșine, pentru satisfacerea egoului propriu. Dar ne scutește asta și de suferință? Aduce schimbarea cu adevărat mulțumirea sufletească și fericirea după care alergăm, sau ajungem să repetăm iar și iar aceleași greșeli, același tipar, fiindcă n-am avut răbdarea să stăm și să ne “lucrăm” suficient?

Tot statisticile spun că BBD-ul (Best Before Date) unei căsnicii se învârte, în medie, în jurul a 13-13,5 ani. Este o medie destul de optimistă, după câte văd și observ în jurul meu. Dar, chiar și așa, speranța de viață a românilor fiind undeva pe la 75 de ani, socotiți și judecați, cam la ce vârstă ar trebui să ne unim destinele, ca să ne găsească Moartea căsătoriți?!

Eu, una, fac parte din categoria Struțocămilelor: sunt căsătorită, fericit căsătorită, de două decenii, dar am ajuns, în timp și cu multă înțelepciune, să nu mai cred aproape deloc în “acte”. Am semnat certificatul fiindcă era un must have și am marcat evenimentul printr-o ceremonie clasică, incluzând felicitările, masa și dansul mirilor. Dar, cu toată sinceritatea mărturisesc că toate astea n-au avut nimic de-a face cu unirea noastră în cuget, simțiri și bugete.

Tradiționaliștii sunt convinși că certificatul de căsătorie reprezintă un angajament, iar lipsa lui denotă clar neseriozitate.

Moderniștii consideră că ar fi mai inteligentă o comuniune consensuală, care se poate desface oricând fără complicații și fără a mai implica (obligatoriu în căsătoria oficializată) și alte persoane.

Doare cu adevărat mai puțin (spre deloc) o despărțire, dacă nu trece pe la notar? Mă îndoiesc.
Și chiar să n-ai nimic de împărțit, de partajat cu un partener de viață, mai lungă, mai scurtă, cum o fi fost ea, dacă n-ai de rupt și un certificat în două?

Gina și Bebe locuiesc în casa unei mătuși în vârstă. Le-a promis că le face act de donație, dar nu s-a grăbit. Tinerii n-au investit nimic în locuința care, de drept, nu le aparține. Și dacă bătrâna se va răzgândi și va face testament în favoarea altcuiva, de pildă a vreunui așezământ monahal, că tot a căzut în doaga habotniciei de când a rămas văduvă? Așteptând să se vadă proprietari ca să îngroape banii în căsuță, aceasta s-a părăginit de tot, pereții s-au scorojit, acoperișul s-a lăsat pe-o parte. Mătușa e tot mai îngrijorată că, dacă de casă, care e ca și a lor, nu sunt în stare să vadă, cum or să se îngrijească de ea, când va ajunge cu adevărat neputincioasă. Și e tot mai decisă să nu le mai lase nimic, mai bine să vândă și să-și cumpere un loc la azil.

Unele concubinaje așa funcționează: nu investim nimic, nu punem nimic la comun în afară de strictul necesar. În caz de separare forțată, fiecare să rămână cu partea lui.
Dar sunt și căsătorii în care partenerii “își pun deoparte”, unul fără știrea celuilalt.
Nicio deosebire între cuplurile căsătorite și cele necăsătorite.

Cuplurile de cursă lungă sunt privite ori cu invidie, ori circumspect. Îi bănuim că dețin un secret bine păzit, un fel de omertă, pe care nu pot sau nu vor să ni-l divulge și nouă. Sau ne gândim că au stat, stau și vor mai sta încă împreună din inerție, din rutină, de lene sau din lipsă de alte perspective.
Adevărul-adevărat este că doi oameni nu rămân o viață împreună, complet dezinteresat. Și când spun “dezinteresat”, mă refer la beneficii. Îndrăgostiții se transformă în parteneri, iar parteneriatul funcționează și în cuplu, ca și în orice alt business, pe principiul “give and take”.

“Vinovat e tot făcutul, iar sfânt doar nunta, începutul”, vorba poetului.

În ziua în care l-am cunoscut aș fi putut alege să rămân acasă, sau să merg în cu totul altă direcție, spre altă destinație, unde m-ar fi așteptat alt bărbat, altă soartă, alt curs posibil al vieții mele.
În cazul nostru, dar și al multora dintre cei banuiți că ar fi constituiți într-o confrerie secretă, n-a fost dragoste la prima vedere. A fost mai întâi o prietenie… pe muchie de îndrăgosteală.
Genul acela special de prietenie care înseamnă cunoaștere reciprocă, înseamnă afinitate, înseamnă empatie, înseamnă toate acele lucruri în comun pe care nu e nevoie să ni le explicăm, înțelegerea din priviri, același simț al umorului, plăcerea de a sta cu aceiași oameni prin preajmă, climatul cald în care ne putem relaxa, în care putem fi firești, în care “largul nostru” devine un spațiu fără limite.
Pentru noi aceasta a fost baza, fundamentul relației: potrivirea de gusturi, de păreri. Vedeam viața la fel și, lucru foarte important, veneam din familii credincioase acelorași valori, valori transmise din generație în generație, de la bunici la părinți și de la părinți copiilor.

Sexul n-a fost mai puțin important, sau mai bine zis, atracția sexuală. Sexul înseamnă abandon, dăruire totală, renunțare la inhibiții, la pudoare. Înseamnă dezgolire, descoperire, înseamnă să te încredințezi celuilalt, înseamnă intimitate profundă, înseamnă deopotrivă să cucerești și să te lași cucerit. Nu cred în dragostea platonică, pur și simplu nu cred. Aceea se numește admirație. Dar admirația, ruptă din context, poate pune o barieră, poate inhiba chiar, la un moment dat.

Onoarea a jucat si ea un rol însemnat, fiindcă ajunși în punctul în care ne-am promis unul altuia, în care bariera prieteniei a fost depășită și sexul a fost fabulos, atunci promisiunea a devenit un angajament pe viață. Angajamentul de a fi lângă celălalt, necondiționat, la bine și la greu și de a-l ajuta să aleagă mereu ce e mai bine pentru el, chiar dacă alegerile lui te dor. De a-l asculta ce are de spus, chiar dacă vorbele lui te rănesc. De a te simți responsabil pentru el. De a-ți asuma o viață în care nu vei mai fi niciodată singur, orice decizie ai lua  nu te va mai afecta doar pe tine.

Copii ne-am dorit, fiindcă i-am considerat proiectul cel mai important în viața unui cuplu și o relație nu se poate suda, nu poate rezista fără proiecte comune. Copiii au reprezentat pentru noi tot ceea ce un bărbat și o femeie pot zidi mai durabil împreună. În copii se împlinesc cu adevărat, se confundă, își armonizează concepțiile de viață, își văd materializându-se cele mai nobile eforturi. Pot uita de neîmplinirile lor, dacă își văd împliniți copiii. Nefericirile lor pălesc, dacă pot crește prunci fericiți.

De la un timp a intervenit și obișnuința: “a doua natură”. Da, se mai spune și că “învățul are și dezvăț”, dar nu știu dacă am fi dispuși să ne dezvățăm de reflexele noastre, condiționate de anii mulți petrecuți împreună. Există ritualuri, există gesturi, există automatisme, de care nu ești conștient dar care, odată pierdute, te pot duce în derivă.
Avem nevoie de “programul nostru de viață comuna”, de sărutul din prag înainte de plecare și de îmbrățișarea în somn, aceeași din fiecare noapte, ca de niște coordonate fixe care ne orientează, ne statornicesc, ne dau stabilitate și echilibru.

Secretul?
Prietenia care ne-a legat la începutul începutului, care a trecut firesc în dragoste și s-a împlinit prin sex.
Promisiunea pe care ne-am făcut-o, că vom fi împreună pe viață.
Copilul așteptat și dorit.
Obișnuința de a nu gândi decât la persoana I, plural.
Refuzul singurătății, care ne-ar copleși dacă am alege să trăim vieți separate. Convingerea că am pierde ceva de nerecuperat, de nerefăcut, cu neputință de trăit a doua oară, măcar la fel de frumos și de adevărat.

Nimic din toate acestea n-au avut si nu au nimic de-a face cu o bucată de hârtie, fie ea și semnată, parafată cu martori, celebrată cu fast. Au de-a face doar cu lipsa de imaginație, oprită neputincioasă în fața provocării de a creea și un alt scenariu posibil.
Și, dacă nu ne putem imagina, înseamnă că așa trebuia să se întâmple, nu?

Se poate și cu acte și fără acte, la fel de bine, de mult, de frumos. Dar, dacă o facem, să nu o considerăm o poliță, o garanție, o asigurare pe viață.
E doar o hârtie!