All alone

O migrenă nu-i migrenă fără fotofobie. Depresia, fără alcool. Și o criză sufletească, fără singurătate.
Dacă nu reușesc să mă abțin până apune cu totul soarele, măcar îmi trag o pătură peste cap. Pădurea (sau ce-o mai fi rămas din ea) e la doi pași de casă, dar în casă, între patru pereți cu ferestrele blocate și ușile baricadate, sentimentul de siguranță se instalează mult mai rapid decât în aer liber.
O fi orgoliu, o fi ambiție, încăpățânare, dar nu-mi place, nu suport să mă lamentez în fața nimănui. Nu înseamnă că n-am făcut-o vreodată, dar sentimentul copleșitor de fiasco, de nereușită care i-a urmat, a acoperit drama inițială. E ridicol să plângi în fața cuiva. E penibil. Poți să-ți exprimi și altfel neputințele, mai calm, mai asumat, asta evident după ce îți vei fi consumat surplusul de lacrimi dăruindu-le cu generozitate unor șoacăți însetați.
N-am nevoie de un umăr pe care să plâng. Nu mai am. Nu mă mai ajută de mult transferul poverilor pe spetele altora. În schimb am constatat că mă ajută să mă concentrez să-mi țin genunchii drepți. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, secretul demnității stă în picioare. Degeaba îți cambrezi spatele stând pe ciuci.
Îmi pare mie că nu prea excelăm în defularea sentimentelor negative. Nu stăm bine cu interiorizarea, deși despre asta nu se vorbește, doar despre comunicare și iar comunicare. Iar un sentiment negativ musai să fie procesat în laboratoarele proprii sufletești, plus anexele gospodărești administrative ale unei minți lucide, înainte de a fi proiectat în afară.
Trage-ți jaluzelele, să nu intre nici geană de lumină.
Ia-ți sticla lângă pat. Nu-i musai să o și desfaci, doar ca aliat. Sau martor. Sau o dovadă, pentru mai târziu, a dârzeniei cu care i te-ai opus.
Fără spectatori. Fără îmbrățișări cărora le-ai putea da, în confuzia momentului, conotații false. Fără încurajări eco-lalice din partea nimănui.
Copiii dorm cel mai bine după câte o repriză de plâns. Fie că obosesc, fie că pur și simplu se limpezesc de zgura pe care tot noi, ăia mari și cică deștepți, le-o presărăm în sufletele lor nevinovate.
Câteodată mai trebuie să ne curățăm și noi. Când faci duș încui ușa, tragi perdeaua, nu-ți poftești prietenii la spectacolul acvatic, să te vadă ce frumos știi tu să te freci cu lufa. Ieși proaspăt și parfumat și înviorat și de-abia pe urmă te-aduni cu ei să bei o cafea, să trăncănești, să te amuzi ce prost ai fost în nu’ș ce situație, iar ei să te privească admirativ: uite și la nebunul ăsta, cum de toate i s-or întâmpla numai lui?
Halal, nu ți se-ntâmplă numai ție. Să fim serioși: viața e atât de previzibilă prin faptul că repetă la nesfârșit un număr finit de tipare. Ai să-ți dai seama, după ce ai să trăiești suficient, că dacă nu ești pe fază te poticnești mereu în același punct, indiferent de câte ori te-ai ridica și-ai lua-o de la capăt.
Nimeni n-o să-ți poarte de grijă vreodată. Părinții? Ei îți vor da un așternut curat, un blid cu mâncare, un acoperiș deasupra capului. O educație. Te vor învăța ce și cum vor ști mai bine, mai departe să te descurci pe cont propriu. În contul ăsta e toată averea ta, nu în cel bancar, fie că vorbim despre o bancă valutară sau o bancă a sentimentelor. Ești singur, obișnuiește-te cu ideea. Nu liber, ci singur.
Îți vine să urli de spaimă când te gândești la asta? Să o rupi la fugă, să te amesteci cu lumea, să te dizolvi într-o mulțime matematic numită echivalentă?
Habar nu ai ce te-așteaptă!
Învață mai bine să taci. Obișnuiește-te să filtrezi, să rezumi, să decantezi. Ține-ți discursul în oglindă. Comunică esențialul, exact ceea ce-ți scapă de obicei, atunci când te lași absorbit de vortexul propriei alocuțiuni logoreice.
Oricât de pasionat ai fi de munca ta, tot e bine să-ți mai acorzi din când când câte o pauză. La fel și când trăiești: e bine să cauți să rămâi din timp în timp de banii tăi. Să te depresurizezi.
Nu mult, doar cât să te recompui din toate risipirile și dramele, unele depășite inconștient, instinctiv. Primitiv. Din toate bucuriile mărunte peste care ai trecut fără ca măcar să le observi.
Fii tu, cu tine, ca să nu rămâi de tot al nimănui.
E o libertate pe care nu ți-o poate lua, nici măcar îngrădi, nimeni. Și dacă n-o ai, degeaba îți aplatizezi sternul cu cărămida, că, vai de mine, eu nu aparțin nimănui. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, s-ar putea să ai dreptate: nimănui, nici ție! Ești all alone!