Managementul furiei

Ne pierdem cu firea, ridicăm tonul, spunem vorbe fără perdea, în barbă sau în gura mare, suntem aroganți, sarcastici, agresivi, isterici. Măcar o dată pe zi ne trimitem sinele scos din sărite la colț, iar el ne rânjește provocator scălâmbăindu-se.
Ne scuzăm că ni s-au tocit nervii, că ne-au slăbit frâiele în care am fost înhămați, hăt, demult, în vremea celor șapte ani de-acasă și care ne-au strunit o parte din viață să nu călcăm arătura sub copite nărăvașe.
Învățam egoismul odată cu trecerea timpului.
Pe măsură ce constatăm că nu mai avem timp, ni se duce și răbdarea pe apa sâmbetei.
Ne-am dori să putem schimba ceea ce mai poate fi schimbat, menținând în același timp și rutina care ne ține pe linia de plutire. O misiune imposibilă, în zilele noastre, în care totul se derulează pe fast forward.
Citim tot mai mult și mai des despre oameni, vorba poetului, îmbrăcați în haine din aceeași ștofă din care sunt croite și-ale noastre, descălecați din caruselul despre care noi aveam impresia că-i imposibil de oprit. Or fi fost mai curajoși, ori mai nebuni, și-or fi riscat să sară din mers.
Unii pretind că ar trăi acum mai bine și mai liniștiți, vânzători ai iluziei că dacă îți ignori problemele reale, concrete, materiale, ele vor dispărea în neant sau se vor micșora până la stadiul de ridicol.
Învârteala nebună pe unii îi liniștește, pe alții îi alienează.
Nu avem cultura și nici nu ne permitem luxul de a ne regăsi echilibrul pe canapeaua unui terapeut, ori evadând din cotidian prin vreo extraordinară excursie inițiatică. Marea majoritate nu-și poate lua așa, pur și simplu, o lună sau un an sabatic, apăsând pe un buton imaginar de avarie. Marea majoritate este supusă zilnic torturii picăturii chinezești și trăiește obsedant și năucitor într-o veșnică zi a cârtiței.
Dacă există semeni de-ai noștri care au descoperit secretul ieșirii din timp, de ce nu sunt în stare să ni-l împărtășească și nouă, profanilor, altfel decât prin clișeele care ne scot încă și mai tare din minți?
Admit că suntem proști și nu ne prindem cum ne putem transforma, din niște fiare înlănțuite de milioane de obligații și responsabilități imposibil de abandonat, în niște ființe superioare, relaxate, zen.
Cum e posibil să spui stop atunci când simți că nu mai poți și chiar să te și oprești, fără să-ți mai pese cine, când și cum va duce la bun sfârșit ce-ai început?
Probabil că, așa cum nici revelația unui miracol, care transformă un ateu convins într-un credincios fervent, nu se poate preda, ci doar predica, la fel pentru deconectarea de la starea de încrâncenare musai să experimentezi pe cont propriu toate stările, de la agonie la extaz.
Veni-va și vremea când prinși de revere, scuturați și implorați să ne destăinuim secretul eliberării din chingile lui “trebuie” și „altă cale nu există”, vom plânge mut sau vom zâmbi atoateștiutori.
Important este să nu slăbim căutările, să nu ne pierdem speranța și să rămânem (cel puțin) urbani.