Cand se despart bunicii

Mă gândisem să scriu cronica unui divorț anunțat subtil de vreo câțiva ani, dar despre care cei implicați nu vorbesc, în virtutea aceleași discreții, iar cei care vorbesc o fac ca și cum n-ar fi trecut pe-acolo și n-ar fi observat ce se întâmplă.
M-am răzgândit, las divorțul, care e până la urmă un deznodământ, și o iau cum se ia, cu începutul.
Cam toate poveștile care urmează își au sorgintea în anii când fetele cuminți și de familie bună aveau două opțiuni la terminarea liceului: facultatea sau măritișul. Cum facultăți erau puține, locurile limitate și concurența acerbă, cu adevărat viabilă rămânea a două opțiune.
Mamele și bunicile noastre s-au căsătorit de tinere, și-au petrecut jumătate din viață pe la cozi și au salutat menopauza cu entuziasm, că le scăpa măcar de una dintre cele mai grave obsesii: sarcina nedorită. Societatea separa femeile de bărbați, de parcă ar fi trăit cu toții într-o imensă sinagogă. Femeile aveau  “organizațiile” lor. Încă mai sunt partide și în ziua de azi, și nu neapărat roșii, în care există forma asta aberantă de a discrimina pozitiv femeile și de a le da funcții de conducere în subdiviziuni ale organizației de bază.
Mă mai gândesc câteodată, când stau în fața frigiderului burdușit cu de toate și nu știu ce să pun pe masă, ce naiba mâncam pe vremuri, din ce făcea maică-mea mâncare, când carnea era un lux, uleiul și zahărul pe rație, iar mezelurile se vindeau doar prin Casa de Comenzi.
Iubeau oamenii și pe-atunci și se iubeau, dar desensibilizarea se producea rapid și ireversibil. Se convertea totul în solidaritate. Trebuia să stai împreună, nu ca să-ți fie mai bine, ci ca să reușești să te descurci cumva.
Și unii dintre ei s-au descurcat. Au muncit cum au știut mai cu folos, ca să-și ajute copiii, să nu pornească și ei tot de la lingură. I-au așezat pe la casele lor. Li s-au născut nepoți. Cam tot ce-ar trebui să facă un om într-o viață.
Numai că viața uneori transcede planurile acestea cu deadline și dead end. Căsnicia se pornește în doi și tot în doi se și sfârșește.
Zice-se că greutățile sudează un cuplu, că furtunile îi fac să se adune mai strâns suflet în suflet. Așa ar fi, dacă am avea toți aceleași mecanisme de supraviețuire. Din păcate, facem față încercărilor fiecare cum putem, după puterile noastre.
Că ne aruncăm în muncă sau că evadăm din decorul domestic cenușiu, că ne refugiem într-un hobby sau, cei mai slabi, în vicii compensatoare, ne echilibrăm cumva. Și nu-i nimic mai trist decât să constați că de fapt cel de lângă ține nu te ajută și nu te susține cu nimic, nu te ascultă și nu te înțelege. Apoi să privești în urmă și să-ți dai seama că așa a fost de la început, doar că, luat cu viața, n-ai avut timp să stai și să te gândești serios la asta. Pe-atunci, altele erau problemele de rezolvat.
În viața de cuplu nu există un termen dincolo de care să poți zice “Hop!”. Nu mai contează atât de mult că au trecut 10, 20 sau 30 de ani. Opțiunile s-au înmulțit, nu doar pentru cei tineri, de-abia ieșiți din găoacea căminului părintesc, dar și pentru părinți ori pentru bunici.
Chiar dacă pare un act lipsit de sens, divorțul la vârsta a doua, a treia, începe și el să fie privit cu mai multă înțelegere și acceptare.
Situațiile întâlnite nu diferă prea mult una de cealaltă, deznodămintele însă sunt de natură să te pună pe gânduri. Fiindcă de multe ori suntem tentați să judecăm pripit, să punem întrebări fără rost: de ce n-au făcut-o mai repede, sau la ce o să le folosească libertatea, ce vor face cu ea?
Nu știu nici dacă e vorba despre o libertate câștigată tardiv, cât despre o liniște jinduită pentru anii de pe urmă. Singurătatea în doi nu este mai puțin dureroasă sau exasperantă la tinerețe, decât la bătrânețe.
Și am ales așa: un cuplu care nu s-a despărțit, dar în care fiecare își duce cum poate povara senectuții, pe cont propriu, chiar dacă sub același acoperiș. Dorm separat, nu mănâncă la aceeași masă și nici în același timp, nu se îngăduie, se bombăne și se apostrofează tot timpul, intimitatea este exclusă, că e vorba de o mângâiere fizică sau de o vorba bună.
Un altul, în care i-a trăznit Alzheimer-ul pe amândoi, dar până și experiența aceasta o trăiesc diferit: în timp ce el își amintește doar de femeiuștile cu care s-a distrat în tot timpul căsniciei și al căror număr speră să-l înmulțească până o da ortul popii, ea și-a șters complet din memorie perioada trăită împreună cu el și a revenit la adolescență, purtându-se ca o fetiță cu o mie de riduri.
Și un al treilea cuplu, ale cărui poze de la nunta de aur le-am studiat cu prefăcută admirație, știind că el n-a încetat să lucreze la prototipul femeii perfecte aplicându-i câte o corecție, iar ea și-a îmbogățit de-a lungul timpului bagajul lingvistic cu o serie de înjurături și blesteme de-ar face să se ridice coama în erecție și celor mai de lux vrăjitoare. Dar în poze nu se vede asta și mai ales nu se aude.
Știu, îi vrem împreună, nu vrem să ne împărțim nici inimile nici drumurile la doi.
Din păcate, uneori ne rămâne doar consolarea că, indiferent ce s-ar întâmpla, noi vom fi ai lor, iar ei ai noștri.
Și-i iubim și-așa, enigmatici, cuminți și … despărțiți.