Ce mai citim iarna asta?
Memoria întunecată. Sacul fără fund întemnițat în cea mai ascunsă dependință a subconștientului. Dacă n-ar exista visele, premonițiile, sentimentul de deja vu care ne stăpânește uneori, în cele mai stranii momente ale stărilor noastre de veghe, aproape că n-am crede că e posibil ca ea să existe. Și totuși nimic nu se pierde, totul rămâne înscris, scrijelit, amprentat în creierul nostru care, ca un burete, reține tot: imagini, sunete, senzații. Cât de departe poate merge înapoi această memorie, ar fi interesat de știut. Câte vieți dinapoia celei pe care o trăim în prezent?
Imbecilitate tranzitorie sau limerence?
Cel de-al doilea termen sună mai bine, dar nefiind
Learning to fly
De câte ori m-am despărțit de cineva, acel om a murit pentru mine. Când te înstrăinezi de-o persoană, nu contează cât de mult a însemnat pentru tine până în acel moment, ea încetează să mai existe. Nu o mai poți întâlni niciodată, pe lumea asta sau așteptând răbdător să-ți treci vămile spre alte lumi.
N-o mai recunoști și de te-ai izbi de ea pe stradă, și de-ai împărți perna cu ea, și de ți-ar rupe din pâine și ți-ar bea apa din cană.
O uiți, ți-o ștergi din amintiri și din sânge.
Nu la asta se referă mersul înainte? Nu asta înseamnă să pui punct
Ce-i mai bine pentru copil
E clar, clar, clar ca lumina zilei că un copil se naște din doi părinți și nu poate fi despărțit de niciunul dintre ei decât prin moarte. Și chiar și-așa, va continua să-i poarte spiritul, sângele, memoria.
Clar că un copil nu aparține de drept nimănui, chiar dacă legătura cu mama e mai specială, are un avans de nouă luni și e de netăgăduit că se simte altfel.
Sigur că orice tată își iubește copilul, dacă e întreg la minte și la suflet, o dragoste externalizata, ex-corporae, poate mai cerebrală și mai asumată chiar decât a mamei, care, și ea, dacă nu-i vătămată nici la cap și nici la
Cand te indragostesti
El are o familie care s-ar potrivi oricui, în orice context, doi copii, o soție iubitoare pasionată de grădinărit și o casă cu peluză.
Ea duce o viață monotonă, un pic prea tihnită, lângă un soț mereu ocupat.
Făgașurile pe care lunecă viețile lor prind a se adânci, înțepenind curgerea timpului într-o rutină, dulce pe-alocuri, exasperantă uneori, izbăvitoare totuși în situații și conjuncturi mai dramatice (cum ar fi pierderea copilului născut cu o gravă malformație).
Se ciocnesc într-o librărie, târguind cadouri alese la nimereală, în ultimul ceas. Și se reîntâlnesc apoi în trenul care-i duce pe amândoi spre căminele lor (încă) primitoare.
El vrea să o revadă și-i aține calea. Ea acceptă jocul
Divortul nu dureaza trei ani
Am cunoscut destule cupluri care, deşi despărţite sentimental, legal, moral, cum vreţi s-o luaţi, au continuat ani la rând să stea împreună, uneori sub acelaşi acoperiş, alteori la zeci de kilometri distanţă, fără să aibă totuşi zvâcul acela de-a o apuca pe un drum nebătătorit. Până la urmă au făcut-o, dar nu din proprie voinţă, cât împinşi de absurdul situaţiei.
Nu-i mereu vorba despre curaj, uneori separarea tergiversează din motive obiective: nu-ţi poţi lua tăgârţa-n spate aşa, oricum, mai ales când ai şi copii. Iar alteori (de cele mai multe ori) tergiversează divorţul în sine: ba nu se prezintă una din părţi, ba cere amânare, ba una s-au înţeles acasă în
Cand se despart bunicii
Mă gândisem să scriu cronica unui divorț anunțat subtil de vreo câțiva ani, dar despre care cei implicați nu vorbesc, în virtutea aceleași discreții, iar cei care vorbesc o fac ca și cum n-ar fi trecut pe-acolo și n-ar fi observat ce se întâmplă.
M-am răzgândit, las divorțul, care e până la urmă un deznodământ, și o iau cum se ia, cu începutul.
Cam toate poveștile care urmează își au sorgintea în anii când fetele cuminți și de familie bună aveau două opțiuni la terminarea liceului: facultatea sau măritișul. Cum facultăți erau puține, locurile limitate și concurența acerbă, cu adevărat viabilă rămânea a două opțiune.
Mamele și bunicile noastre s-au căsătorit
Recent Comments