Cand te indragostesti

El are o familie care s-ar potrivi oricui, în orice context, doi copii, o soție iubitoare pasionată de grădinărit și o casă cu peluză.

Ea duce o viață monotonă, un pic prea tihnită, lângă un soț mereu ocupat.

Făgașurile pe care lunecă viețile lor prind a se adânci, înțepenind curgerea timpului într-o rutină, dulce pe-alocuri, exasperantă uneori, izbăvitoare totuși în situații și conjuncturi mai dramatice (cum ar fi pierderea copilului născut cu o gravă malformație).

Se ciocnesc într-o librărie, târguind cadouri alese la nimereală, în ultimul ceas. Și se reîntâlnesc apoi în trenul care-i duce pe amândoi spre căminele lor (încă) primitoare.

El vrea să o revadă și-i aține calea. Ea acceptă jocul conștient.

Poate că prea binele chiar e dușmanul binelui. Dragostea chiar îți poate sări în față ca o leoaică tânără, vorba poetului. Poate că pentru unii chiar există dragoste at first sight. Dezarmant este că niciunul dintre ei nu trăia o dramă conjugală, doar un mare plictis, o pierdere a identității de sex. De-abia după ce încep a se întâlni cu regularitate devin atenți și la ei înșiși, încep să caute confirmări.

Urmează un șir, destul de scurt totuși, de acceptări și de respingeri, de complicități amoroase, de procese de conștiință, încheiate cu marea scenă a sărutului.

Sunt doi oameni maturi care se poartă copilărește. Ok, adolescentin. Mare diferență! Au mai trecut prin asta și cam știu încotro se îndreaptă și cum se va sfârși. Se îndreaptă direct spre garsoniera prietenului aproape divorțat și se va sfârși într-un spasm orgasmic. Deja e prea multă tensiune și prea nesănătoasă.

Și brusc nu mai sunt în fața ecranului, sunt în film, întrebându-mă retoric ce dracu’ caut eu acolo, în camera aceea străină, în care nimic nu-mi amintește de nimic și totul mă inhibă. Totul, în afară de femeia din fața mea. Fiindcă eu nu sunt ea, sunt el. Sunt soțul femeii pasionată de grădinărit, care îl așteaptă acasă cu cina pregătită hand-made, nu cu mâncare chinezească livrată în cutii de carton.
Și mai sunt și tatăl a doi puști la care nu vreau să mă gândesc în momentul acela, ei n-au niciun amestec și nicio legătură cu faptul că eu am nevoie ca de aer de femeia din fața mea. De femeia care nu este mama lor. De altă femeie.

La ce bun să ne mai mințim că suntem prieteni, că ne simțim bine împreună, că nu facem nimic rău dacă ne plimbăm, vorbim, bem o cafea. Nu suntem doar niște animale sociale, suntem și sexuale pe deasupra. Mult pe deasupra.

Și uite că ea nu vrea, nu poate, se răzgândește , iar eu știu la ce se gândește: că dacă n-o să meargă “până la capăt”, atunci nu va fi trădare, nu va fi minciună, nu va fi adulter, nu vor fi consecințe. De parcă tot ce i-a împins unul în brațele celuilalt (îmbrăcați, să nu uităm asta) poate fi oricând șters cu buretele, uitat sau mărturisit, în timp ce singurul de nemărturisit păcat, de moarte, ar fi cel al acuplării.

Frustrarea mă descâlcește din peliculă și mă expulzează din nou în fața ecranului. Pe drumul de întoarcere, fiecare la casa lui (“acasă” este defectiv de plural) se țin de mână. Și e nevoie și de o moarte în economia scenariului, ca să mascheze nevroza, nebunia unui astfel de sentiment incorect, insinuat în viața ei și atât de greu de disimulat în prezența soțului.

El nu-i chiar atât de “norocos”, lui nu-i moare nimeni. În familia lui normală, banală, nu se întâmplă nimic menit să țină loc de paratrăsnet. Ba, ghinionul face să aibă și o soție deșteaptă, intuitivă, care poate n-o mai fi ea îndrăgostită ca la început (cine mai este?), dar care îl iubește. Îl iubește ca pe un soț, nu ca pe un amant. Și îl iubește ca pe tatăl copiilor ei.

Unei astfel de femei nu-i poți spune: “Știi, m-am îndrăgostit de o necunoscută pe care am întâlnit-o în tren”. E greu să-i spui asta oricărei femei, de fapt. Cu atât mai greu când femeia are un plan cu tine, planul ei de viață în doi, proiectat pe mulți ani înainte, până când moartea vă va despărți.
Din pricină asta nici nu-i arde mai mult decât o palmă și-și ia un răgaz, departe de el, să-și așeze gândurile.

Mașina ei, oprită la barieră, refuză să mai pornească, el pleacă la Houston, o destinație probabil îndepărtată, fără să apuce să-și ia rămas bun. Nimeni nu se desparte “oficial” de nimeni, dar totul e țăndări.

Crăciunul următor, el, întors în oraș pentru a rezolva problema fostei locuințe, intră în aceeași librărie unde o întâlnise prima oară. Și evident că se reîntâlnesc, fiindcă așa le fusese dat, să fie împreună și fiindcă filmul este unul excesiv de romantic (îți trebuie cel puțin o sticlă de gin și 1 kg de lămâi, pe lângă obligatoria cutie cu șervețele de suflat lacrimile). Iar de data asta sunt liberi, nimic nu mai e “greșit”, în afară de tot restul.

Acum, pe lângă sarcasmul pe care ar trebui apreciat că mi l-am strunit în frâu (fiindcă povestea în sine a fost totuși prea mult chiar și pentru mine), filmul are și o calitate, una foarte mare. Ba, chiar două: Meryl Streep și Robert De Niro, amândoi tineri.

Ce am simțit eu că i-ar lipsi, este un avertisment (măcar) de final: orice asemănare cu personaje sau fapte reale este absolut întâmplătoare!

https://www.youtube.com/watch?v=X2k3GC5P-iw