Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Ce mai citim iarna asta?

dragostea-cea-veche-iti-sopteste-la-ureche-primele-iubiri_1_fullsize

Memoria întunecată. Sacul fără fund întemnițat în cea mai ascunsă dependință a subconștientului. Dacă n-ar exista visele, premonițiile, sentimentul de deja vu care ne stăpânește uneori, în cele mai stranii momente ale stărilor noastre de veghe, aproape că n-am crede că e posibil ca ea să existe. Și totuși nimic nu se pierde, totul rămâne înscris, scrijelit, amprentat în creierul nostru care, ca un burete, reține tot: imagini, sunete, senzații. Cât de departe poate merge înapoi această memorie, ar fi interesat de știut. Câte vieți dinapoia celei pe care o trăim în prezent?

Imbecilitate tranzitorie sau limerence?
Cel de-al doilea termen sună mai bine, dar nefiind traductibil nu-i la fel de plastic. Descriu ambele starea de îndrăgostire și explică de ce dragostea lui Beigbeder nu durează decât trei ani. De fapt acesta nu se referă la dragoste ci la imbecilitatea ei. Odată ce reușești să te vindeci de asta poți să vorbești si despre iubire.

Loialitate sau fidelitate? Loialitate și fidelitate? Se confundă sau se completează? E obligatoriu să meargă în tandem?
„Mă iubește, fiindcă indiferent câte alte aventuri ar fi avut, s-a întors de fiecare dată la mine” este poate cea mai patetic considerată declarație pe care o femeie înșelată o poate face. Sau justificare pe care o invocă faptului că nu se poate smulge din tentaculele unei promiscuități unanim blamate de societatea modernă. Care societate modernă se afirmă tolerantă și impune toleranța până la absurd, dar nu și atunci când vine vorba despre convenții. Convențiile nu le tolerăm cu aceeași larghețe, le considerăm nesincere, false.
Posibil totuși să existe o urmă de adevăr în minciună?
În circul lumii înconjurătoare atenția noastră e distribuită inițial în mod egal, pentru ca la un moment dat, absolut aleator, ea să se fixeze în arenă pe cineva anume. Acea persoană este extrasă din mulțime și plasată în centrul existenței noastre. Devine “centralul” nostru. Privit din perspectivă opusă, să zicem că și noi, la rându-ne, suntem aleși din motive pe care psihologii încă încearcă să le descifreze, catalogheze, generalizeze, devenind centralii cuiva.
Creăm complicități, intimități, amintiri care puse laolaltă se compun într-o memorie afectivă comună. Este un bagaj, poate un balast la un moment dat, care nu poate și nu trebuie să fie împărtășit cu alte persoane din afară. Aceasta este loialitatea. Cât privește fidelitatea…
“Nimic și nimeni nu ne asigură că rămânem centrali, că prin nu se știe ce întâmplare un periferic sau o periferică, năpăstuiți de rolul lor minor, nu vor reuși să spargă acel zid dincolo de care cei doi centrali sunt ca într-o enclavă. Să dizloce poziția celui central și să-i ia locul. Totul este în ce sferă a relației între cei doi se poate infiltra persoana periferică și cum se desfășoară metabolismul emoțional al celuilalt central.”
Întoarcerea fiului risipitor cu sămânța lui organică de om poate însemna și că nevoia de stabilitate l-a adus înapoi la matcă. Matca e factorul de echilibru. Poate că “mă iubește” nu e tocmai corect, și nu doar din punct de vedere semantic, dar cu siguranță “ceva” există între cei doi, iar loialitatea nu le va permite să dea explicații prea amănunțite. E un secret care de-abia atunci când va fi devoalat va duce cu adevărat la despărțire. Lipsa loialității o bate pe cea a fidelității, cel puțin a celei carnale.

Ghostting-ul ca strategie de despărțire.
Practic, atunci când vrei să scapi de cineva, ca să fii eficient trebuie să o faci brusc, dintr-odată și pentru totdeauna. Similar cu a te lăsa de fumat.
Faptul de a nu închide cercul, totuși, poate fi și o formă de vanitate. Sau de nesiguranță?
Cea mai banală persoană, dispărută fără urmă și fără explicații, poate deveni mai interesantă în lipsă decât atunci când era prezentă, era “vie”.
Nu prea sunt de acord că tehnologia modernă favorizează genul asta de despărțiri în coadă de sirenă. Dimpotrivă, era internetului face practic imposibilă dispariția cuiva, mai ales dacă acel cineva are o conexiune de net și măcar un cont activ pe o rețea de socializare.
Dar dacă îți dorești să îți pierzi urma o vreme, asta da, e foarte posibil.

Despre politica sincerității, despre jalea văduviei și despre demolarea mitului dragostei care a dăinuit 51 de ani, 9 luni și 4 zile, într-o altă postare.

(Sursa: Dragostea cea veche îți șoptește la ureche, de Aurora Liiceanu)

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>