Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Desolation comes upon the sky

Desolation

Unele lucruri le descopăr mai târziu. Nu sunt foarte conectată la trenduri. Apoi mi le însușesc, ca pe un fel de vestigii, tocite bine de alții și aruncate în uitare, din care nu mai rămâne uneori decât o patină.

Fiecare vacanță îți rămâne în amintire prin ceva anume, un feeling special. Vara asta m-am îndrăgostit din nou. De o carte care m-a făcut să plâng de necaz că s-a terminat prea curând, a aceleași Allende, pe care de când am descoperit-o o iau cu mine pe malul mării, încât nici n-o mai pot disocia de ideea de relaxare, de vuiet de valuri, de sentimentul de abandon total. Să citesc Allende acasă, în metrou, în tren sau în orele rupte chinuit muncii de birou mi s-ar părea imposibil.

Dar dacă cineva m-ar trezi noaptea din somn ca să mă scuture brutal de vise și să mă întrebe foarte concret: Hei, ce-ai vrea să devii, spune acum repede sau taci în veci, obligându-mă la un jurământ de muțenie pentru tot restul vieții mele, aș spune fără să ezit: Tolkien.

Hobbitul a intrat în viața mea în adolescența mea tulburată și complet compromisă de lecturi. Eclectice lecturi, haotice, fără niciun fel de plan sau coordonare.

Știi vorba aia, să citești tot ce-ți pică în mână? La un moment dat mi-au picat niște foi rupte, îngălbenite, vechi, pe care unchiul meu le folosea ca să lege niște ipsos cu apă. Le găsise pe undeva prin beci și le folosea pe post de ziare. De pe foile alea am reconstituit povestea negrului Jim, iar unchiul Gigi, fie-i odihna veșnică, a abandonat proiectul reconstrucției casei și mi-a adus toate fascicolele pe care le-a mai putut găsi din Coliba Unchiului Tom, pe care i-o povesteam cu entuziasm în timp ce el robotea prin curte. Romanul întreg l-am citit mai târziu și chiar și acum când îl țin în mână, tot de unchiul iubitor de copii îmi amintește. A fost fratele mai mic al tatei și tot fratele mai mic al multor nepoți pe care-i îndemna la prostii și năzdrăvănii, colorându-le copilăria cu povești din vremurile în care juca țurcă sau fotbal cu o minge din cârpe, împreună cu tovarășii lui, pe care și-acum îi identific după porecle, moșnegi albiți de ani pe la tâmple.

Hobbitul l-am împrumutat de la o colegă de clasă, care m-a prevenit că are o istorie lungă și ilicită.

Primul proprietar al cărții nu se mai știa, întrucât toți cei care o citiseră o împrumutaseră și n-o mai înapoiaseră niciodată, iremediabil fermecați de extraordinara aventură a lui Baggins, “pînă acolo și înapoi”. Prietena mea, știind istoria secretă și care acompania fericit epopeea descrisă de Tolkien însuși, m-a pus să promit solemn că îi voi da cartea înapoi. Ceea ce evident nu s-a întâmplat, din mâinile mele ajungând încă și mai tocită și mai ciufulită la alți copii din familie, care au învățat pe de rost pasaje întregi din ea și… nu mi-au mai dat-o nici ei înapoi niciodată.

Mai întâi am ascultat remix-ul după melodia lui Ed Sheeran și n-am știut ce-mi evocă și de ce îmi deșteaptă așa o nostalgie. Până n-am descoperit varianta originală, cu tot cu versuri, de pe coloana sonoră a filmului Desolation of Smaug. Și-apoi am înțeles.

Oh, misty eye of the mountain below…

Vara e pe sfârșite, a venit greu, anevoios anul acesta. A ținut exact două săptămâni. Două magice săptămâni, al căror farmec a avut vajnici străjeri: întregul clan Trueba, cu istoria lor stropită cu lacrimi și sânge și versurile lui Sheeran, care se rostogolesc peste mine cu forța și violența cu care se sparg valurile la țărm, împroșcând nisip, scoici, spumă de mare și trăgându-mi pământul de sub picioare.

O ultimă seară petrecută cu frații de arme, înainte de bătălia finală. Unii vor pieri, alții vor supraviețui pentru a le transforma povestea în legendă și pentru a le purta gloria pe umeri. Se va sfârși o lume, pentru ca alta să-i ia locul. Mai bună, mai rea, asta nimeni nu poate spune. Dar au ajuns cu toții în punctul din care nu se mai pot întoarce, nu mai există cale înapoi.

Melodia lui Sheeran se ascultă noaptea iar versurile se murmură în surdină.

Îmi aduce aminte de toate sfârșiturile de lume pe care le-am trăit și cărora le-am supraviețuit doar ca să le pot povesti. Altfel, ce rost ar mai fi avut?

Mi-amintește toate despărțirile petrecute, dacă nu în fapt, atunci simbolic, de mine însămi, în fața unui pahar de vin gros, greu ca sângele închegat, în timp ce-n jurul meu ardeau în ruguri de nestins pilonii pe care îmi construisem întreaga existență.

Mi-amintește toți zorii turburi în care m-am ridicat împăcată și am pornit fără șovăire să îmi schimb viața. Cu totul și de la capăt.

Chiar dacă acum mi-e bine și mi-e senin, știu și spun cu mâna pe inimă că nu mă mai tem de ziua în care flăcările vor arunca scântei atât de aproape de mine, încât îmi va fi imposibil să mă mai ascund. Voi arde și etapa aceasta, până se va alege cenușa.

And I hope that you’ll  remember me!

https://www.youtube.com/watch?v=phJo1E94Yk8

Categories
Blog

    3 comments already | Leave your own comment

  1. 8/22/2014 | 12:33 am Permalink

    Buna,
    Te rog sa-mi spui la ce carte a Isabelei Allende faci referire?Mi-e dor sa citesc ceva frumos…
    Multumesc.

    Respond to this comment

  2. Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>