Buna, ce faci?
M-a întrebat cineva ieri ce-am mai făcut. (De când nu ne-am mai vazut, firește, iar asta cred că s-a întâmplat cu vreun an în urmă. Plus sau minus).
Nu sunt niciodată pregătită pentru întrebarea asta, fiindcă aproape niciodată nu-mi ajunge timpul și cu toate astea permanent am impresia că nu fac nimic. Că nu mi se întâmplă nimic. Că nu fac să mi se întâmple nimic.
Când sunt întrebată ce mai fac spun bine, iar când sunt iscodită ce-am mai făcut răspund: nimic deosebit. Chiar nu-mi vine altceva în minte.
Nu pot vorbi despre prezent și mă feresc, din superstiție, să fac previziuni despre viitor. Planuri îmi fac tot timpul, dar le țin pentru mine și prefer întâi să le văd prinzând contur, ca să vorbesc despre ele.
Întreabă-mă peste zece ani, cu ce-mi umpleam zilele, serile și nopțile în perioada când mi se părea că toate trec la fel, sunt la fel, iar eu mă târăsc în și din ele ca o cârtiță în ziua care-i poartă numele.
Peste zece ani o să am o mulțime de lucruri să-ți povestesc. O să-ți spun cât de mult și de productiv am trăit. Acum, însă, nu cred că vrei să te înnebunesc cu oboseala, plictisul, stresul, lipsa de timp în care m-am prins ca o musculiță într-o pânză de păianjen.
Traversez o perioadă în care am impresia, senzația, disperarea că fiecare zi începe și se termină la fel. Miezul se încăpățânează să nu dospească. Molfăi fără chef un soi de azimă uscată ca iasca și mă gândesc la vremurile trecute, când parcă aveam alt gust și chef de viață. Nu-i rutină, nu-i blazare, nu știu ce-i. Mă gândesc că o să treacă.
Peste zece ani o să fiu uimită să realizez cât de intens am trăit până și golul ăsta.
Cine să mă vindece de mine?
Blog
6 comments already | Leave your own comment
Luminita
9/23/2014 | 11:49 pm Permalink
Marilena, sincer eu cred ca intrebari de acest gen, sunt puse, de obicei, de oameni, care chiar nu-s prea importanti pentru viata noastra, care au trecut prea putin, tangential, poate, prin ea, astfel, incat, acum, la momentul prezent, nu mai intereseaza nici ei, nici intrebarile lor.
Cei care au fost si sunt importanti, stiu mult mai mult despre noi, astfel incat, intalnirea cu ei nu e intamplatoare, iar dialogul are intrebari exacte cu raspunsuri pe masura. Aceste intalniri sunt cele care ne bucura si care ne dovedesc, prin vorbele spuse intre noi, cat de multe am facut sau, barem, am visat, de la precedenta intalnire.
Marilena
9/24/2014 | 9:17 am Permalink
Lumi, nu stiu cat de importanta sunt eu pentru ei, dar ei se mai intampla sa fie importanti pentru mine si totusi sa nu reusesc sa imi gasesc la repezeala cuvintele. Ce sa le spun mai intai, ce-ar fi mai important de stiut, de impartasit. Unele lucruri care conteaza foarte mult pentru mine ar putea parea puerile in ochii lor. Altele ar suna a lauda de sine. Si uite-asa, din ezitarile astea rezulta un simplu “bine” sau, si mai rau, “nimic special”. Ma retrag din discutie cu speranta ca, la un moment dat, vor auzi si de mine si-si vor da seama ca nu sunt o persoana chiar asa de anosta cum par…
Luminita
9/24/2014 | 9:54 am Permalink
Mari, probabil ca ai dreptate, tu stii cel mai bine cat de importanta este sau nu persoana din fata ta. Recunosc ca vorbeam in numele meu, cand, cam asa mi se intampla cum am spus.
Despre tine, insa, desi nu ne-am intalnit niciodata fata in fata, dar imi doresc mult, nu cred ca cineva ar putea spune sau, macar, gandi ca esti o persoana anosta, nici ca pari asa. Poate cuminte, prea cuminte, sa pari unora care niciodata nu ti-au citit randurile scrise cu nerv si pasiune, cu bunavointa si simplitate, dar cu exceptionale intelesuri si indemnuri de viata.
Daca, doar cateva clipe, te-ar cunoaste astfel, vei ramane pentru totdeauna o intalnire aducatoare de adevarate bucurii si revelatii.
Marilena
9/24/2014 | 10:22 am Permalink
Marturisesc ca, daca n-as fi primit inca de la inceput mesaje de incurajare si chiar multumiri pentru felul in care am abordat unele subiecte, nu m-as fi aventurat sa scriu un blog. Ma emotioneaza sa stiu ca, fie si o singura persoana, cineva care nu m-a intalnit si nu ma cunoaste altfel decat prin ceea ce scriu, simte nevoia sa-mi adreseze cateva vorbe, se gandeste la mine, impartaseste cu prietenii textele mele, isi doreste sa ma intalneasca.
In seara lansarii cartilor lui Alex Stefanescu, la Brasov, o doamna (Mihaela Chitu) mi-a strans mana si mi-a spus ca imi citeste blogul, de ani buni. Ii multumesc aici pentru bucuria pe care mi-a adus-o intalnirea cu ea. Fiindca, Luminita, bucuriile si revelatiile pe care mi le aduc mie cititorii, nu stiu daca am sa le pot intoarce vreodata, in egala masura.
MihaelaC
9/29/2014 | 9:52 am Permalink
Multumesc pentru emotia, bucuria, linistea, frumusetea scrierilor tale ( mi-au placut cateva portrete ale unor femei in mod special, dar din pacate nu le mai pot reciti..).Mi-a facut mare placere sa te cunosc.
Marilena
9/29/2014 | 10:09 am Permalink
Buna, Mihaela!
Si mie mi-a facut mare placere sa te cunosc. Cat despre textele mai vechi, am sa le republic, incet-incet, pe toate in arhiva “Toate-s vechi…”.
Deja o parte au fost “urcate” pe site: http://guduleasa-marilena.ro/2010-2/ si http://guduleasa-marilena.ro/2011-2/. M-am oprit din lipsa de timp, dar n-am renuntat, am sa reiau munca asta cat de repede am sa pot!