Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Sunt fericita doar cu dorinta asta

BREAKFAST AT TIFFANY'S, Audrey Hepburn, 1961

Încerc să fiu pragmatică. Fac presiuni mari asupra mea, nu doar ca să mă desprind din temnița mea interioară (fiindcă este o temniță, am ziduri înalte și groase, sârmă ghimpată, un întreg sistem de apărare, pentru ca nimic din afară să nu pătrundă și nimic dinlăuntru să nu transpară), dar și să nu privesc peste umăr mai mult decât ar fi absolut necesar pentru propria mea securitate.

O lume a ta, construită potrivit felului tău de a fi, personalității tale, conformă cu năzuințele tale cele mai intime, în care să te retragi pentru a te odihni de toată presiunea socialului, poate acționa asupra psihicului ca un drog. Starea de bine, a ta cu tine, atât de jinduită de mulți, te poate transforma într-un sihastru, într-un mizantrop. Pragmatismul ar însemna pentru mine să trăiesc mai mult în prezent și dacă s-ar putea mai ancorată în realitate.

Realismul înseamnă să accepți că nu te poți lipsi de oameni și că nu trebuie să ai așteptări supradimensionate din partea lor. Înseamnă să fii un bun negociator cu planurile tale, să îți dorești mult, să țintești cât mai sus, ca să ai de unde să scazi. Să încerci să fii sincer cu tine, atunci când te evaluezi, fără să te sub sau supraapreciezi. Să-ți stabilești termene dar să îți acorzi și timp pentru a-ți atinge targetele. Să fii conștient de ceea ce poți, dar să nu pierzi din vedere că pentru a-ți atinge potențialul maxim ai nevoie și de concursul fericit al unor împrejurări favorabile.

De când mă știu, aproape, periodic îmi propun să mă schimb. Să fiu altfel: ca x, y, z, oameni pe care-i cunosc, admir, invidiez (pozitiv) sau ca acele personaje de roman care mi-au distorsionat, într-un mod pe care nu știu cum să-l cataloghez, percepția despre cum ar trebui să fie lumea în care trăiesc. Viața, așa, în general. Și eu.

- Știi de ce mi-ar plăcea mie să ajung la NY?
- Ca să vezi un spectacol pe Broadway.
- În afară de asta.

Cred că mi s-ar potrivi foarte bine viața într-o mare metropolă. De câte ori văd NY-ul în filme, sau în poze, mă gândesc cât de grozav este să poți să nu contezi. Să poți ieși pe stradă și să te dizolvi instantaneu într-o mare mulțime. Să fii mic la propriu, nu doar să te simți așa în tine, în ciuda faptului că trebuie să fii atent pe unde calci ca să nu te izbești iremediabil de o problemă căreia să nu știi cum să-i faci față. Să te însoțească zumzetul unui oraș viu, în continuă fierbere, în orice colțisor, să n-aibă cum îți țiui timpanele de prea multă liniște.

Sunt momente în care liniștea aduce cu ea anxietate, panică. Exact ca și întunericul. Prefer să aud că oamenii strigă, râd, vorbesc, că urlă sirenele, că scrâșnesc frânele, decât să îmi aud gândurile cum se amestecă, decât să tresar ca un șoarece la orice trosnet.

Apropos de romane, mi-aduc aminte de experiența unei eroine, care alege să evadeze din atmosfera sufocantă a unui orășel de provincie, exasperată că nu poate ieși din aparența minuțios clădită în timp, de ea însăși, dar falsă, complet falsă și care o strânge ca o haină intrată la apă. Într-un moment de curaj nebunesc lasă tot și pleacă, hotărâtă să înceapă o viață nouă într-o mare metropolă, unde să nu o știe nimeni, unde trecutul să nu mai fie relevant pentru nimeni, nici pentru ea însăși. Dar odată ajunsă acolo, nu-i în stare să treacă pragul camerei de hotel. Trimite scrisori, în care își povestește pas cu pas drumurile pe străzile necunoscute, nebătute cu piciorul, inventandu-le sau reconstituindu-le din amintirea cărților poștale primite, a jurnalelor de călătorie citite. Rămâne o vreme prinsă între două lumi, incapabilă de a se urni, nici înainte, nici înapoi, foarte aproape de a atinge ce și-a dorit, dar prea sleită pentru a mai întinde mâna să și apuce.

Până acum am fost convinsă că incapacitatea mea de a mă bucura de ceea ce obțin cu trudă, în urma unor travalii obositoare, este legată de așteptarea mult prea lungă, de faptul că orice mi-am dorit am primit cu o fracțiune de secundă mai târziu. Prea târziu.

Acum știu că orice dorință împlinită lasă în urma ei un gol, o nostalgie. Un dor. Și că sentimentul acesta este cel puțin egal ca intensitate cu cel de bucurie, de satisfacție. Dacă nu mai copleșitor.

Învăț să mă bucur de dorința în sine. E semn că sunt vie și că mă pot gândi la ceea ce va veni cu speranță și încredere. Mă pregătesc de momentul în care îmi voi întinde aripile de zbor, decisă să trăiesc emoția parcursului, revelațiile înălțimilor. Inevitabil, sfârșitul călătoriei, fie ea și încununată de succes, îmi va aduce și regretul că n-a fost să fie mai mult. Că am încheiat nu doar un drum, dar am mai sfârșit un capitol.

Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre dorințele mele secrete. Nu doar din superstiție, fiindcă, devoalate, soarta s-ar supăra și s-ar întoarce, ci pentru că vreau să mă bucur în liniște și tihnă de ele. Orice zâmbet condescendent m-ar putea descuraja. Orice discuție pragmatică le-ar putea coborî în derizoriu.

Eu știu cât și ce pot. Știu și cum și când.
Până atunci, așa cum spunea Audrey, “…sunt fericită doar cu dorința asta”.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>